Om bun….da’ indiferent

Ieri, in timp ce parcurgeam orasul cu troleibusul, la adapost de o vijelie fascinanta de altfel, am vazut, intr-o statie, un om sarac. Ingrozitor de sarac, dar in care ghiceai un om muncitor, ingrijit, care isi pusese hainele “de bun” pe el, poate in cautarea unui loc de munca, poate nu. Asa mi-am imaginat eu. Mi-am adus aminte de multi ani din viata mea, ma gandesc, cateodata , cat de naiva eram sa imi imaginez ca lumea nu isi dadea seama cat eram de saraca. Sau ca nu conteaza pentru ceilalti. Dar , despre asta, altadata si mai pe indelete.

Si m-am gandit cat de putini sunt oamenii care chiar inteleg ce inseamna sa fii sarac si care sunt dispusi sa dea o mana de ajutor unui om care trece prin asa ceva.

Am intalnit persoane care considerau ca daca au rata la banca pentru apartament, termopane, electrocasnice, gresie roz, parchet multistratificat, etc sunt sarace. Ca daca au rate la inelele de aur (m-am ingrozit, dar pe cuvant ca exista asemenea specimene) sunt sarace. Ca daca nu au miel de Pasti sunt sarace. In principiu,persoane care considera ca, daca nu au destui bani pentru a-si satisface capriciile fara sa apeleze la imprumuturi, sunt sarace. Eu am o cu totul alta parere despre saracie, parere formata din experienta proprie, deci mi-e foarte greu sa inteleg cum de te poti considera sarac cand ai ce sa mananci, ce sa bei, un televizor la care sa te uiti, un acoperis deasupra capului si, pe deasupra, si combina frigorifica, nu frigider de la 1900 toamna, termopane, nu vechile geamuri de lemn, mancate de vreme, etc. etc

Si, din pacate, asemenea persoane sunt cele mai putin dispuse sa ajute. Adica nu neaparat aceasta categorie. In general, oamenii sunt foarte putin interesati de ceilalti, fiecare e in patratelul lui, fiecare cu grijile lui… E normal, imi veti spune, sunt absolut sigura de asta. Pentru mine nu e, na! Sub auspiciul zicalei ” La toti ni-i greu” , fiecare isi baga capul in nisip cand da nas in nas cu o situatie in care ar putea da o mana de ajutor. Pentru ca fiecare considera ca SI lui ii este greu, fara sa se gandeasca, fara sa constientizeze ca lui, cu siguranta, ii este mai bine decat altora.

Am intalnit persoane cu o conduita sociala, profesionala si familiala impecabila. Persoane care nu au facut nici un rau nimanui. Dar nici un bine gratuit si dezinteresat. Intebarea mea este: acesti oameni sunt buni sau rai? Din punctul meu de vedere, fac umbra… hai sa zic, APROAPE degeaba pamantului. Dar ei imi vor spune ca asta e datoria noastra pe Pamant, sa ne facem familii, sa crestem copii, sa ne vedem de casa noastra, pentru ca ASTA lasam noi in urma. Eu nu contest. Dar e ok sa nu fii miscat de un semen de-al tau care o duce mai rau decat tine? Cu mult mai rau? Si nu, sa compatimesti, dar sa ti se inclesteze mana pe poseta fara sa o deschizi sa te saracesti de 10 lei pentru a ajuta pe cineva despre care stii ca nu are ce sa manance, nu inseamna sa fii miscat. Si nu, nu ma refer neaparat la cersetori, deoarece, in privinta lor, e greu sa iti dai seama de situatia reala. Plus ca ar fi chiar culmea sa faci donatii tuturor cersetorilor pe care ii intalnesti.

Discutam cu un coleg de-al meu, de treaba de altfel, desi acest “de treaba” nu trece dincolo de sfera familiei si prietenilor, despre asemenea situatii. Ce faci cand auzi de familii care nu au ce sa manance, de copii care nu stiu de Mos Craciun pentru ca nu a venit niciodata la ei, de fasole si cartofi de Sarbatori, etc? El a ridicat din umeri, a zis ca ii pare rau de ei, dar ca el prefera sa le cumpere copiilor lui ceva decat sa dea altora. Hm, e firesc? E crestinesc?

La un nivel mai jos, o muncitoare din fabrica unde lucreaza sora mea a refuzat sa dea niste bani pentru a ajuta o colega, bolnava de cancer, care urma sa faca o operatie, rostind zicala magica, mai sus mentionata. Da, “la toti” (ca e si logic de ce nu e “tuturor”) ne e greu, dar oare, atat de greu incat sa nu poti ajuta pe cineva?? Era vorba de suma fabuloasa de 5 lei si de o tanti cu mult aur pe ea. Ca sa fim intelesi, nu discutam despre o mama cu 7 copii care sta intr-o garsoniera inchiriata.

N-as vrea sa judec, desi, recunosc, mi-e foarte greu sa ma abtin. Poate ca nici nu o voi face! E atat de usor sa ajuti pe cineva, e atat de la indemana sa aduci o speranta, un zambet, chiar lacrimi de fericire cuiva! Chiar nu poti renunta la o napolitana pentru copilul tau pentru a o da altui copil infometat? Chiar nu iti vei putea plati intretinerea daca donezi 50 de lei pentru familiile sinistrate? Da, sigur, sunt familii care nu isi permit. Dar eu ma adresez acelor familii care pot sa o faca!Si care sunt mult mai multe decat ar putea sa para, daca ne luam dupa cat de multi se plang ca nu au.

Imi amintesc ca au fost persoane care ne-au ajutat mult cand ne-a fost greu, dar si persoane care nu ne primeau in casa lor nici pentru 1 minut. Primii m-au facut sa inteleg cat e de important sa ajuti, cei din urma..au reusit sa ma faca doar sa ii dispretuiesc, nu m-au inrait si n-am ajuns sa le copiez comportamentul.

Avem o datorie fata de familiile noastre, dar ce exemplu suntem noi pentru copiii nostri?

Nu stiu de ce suntem pe Pamant, nu vreau sa tin o teorie, pur si simplu ma intreb: de ce nu putem fi MAI atenti si la ceilalti? De ce nu ii vedem si pe cei care au mai putin, ci doar pe cei care au mai mult si pe care ii invidiem?

Multi spun (despre familia mea) ca exageram cu sensibilitatea vis-a-vis de oamenii saraci si ca, in acest fel, nu vom face niciodata “avere”. Ca suntem prea atenti la ceilalti. Si e perfect adevarat. Dar nu vrem sa ne schimbam.

Eu nu  stiu daca sunt un om bun,  am multe, multe pacate, multe rautati in suflet, manie si furie de multe ori ,   nu vreau sa dau lectii si nici nu am scris acest post ca sa ii conving pe cei care actioneaza intr-un mod egoist (din punctul meu de vedere) sa se schimbe. L-am scris doar pentru ca ma doare ca exista atata indiferenta in lume. Si pentru a va intreba: Sa nu actionezi in asemenea situatii, atunci cand iti sta in putere, sa inchizi ochii si sa mergi mai departe, in viata TA, nu inseamna sa faci rau?

O alta zi proasta

Sunt un burete de energii negative. N-am sa scap niciodata de asta, sunt sigura. E de ajuns sa fie cineva in jurul meu (sau sa aud) prost dispus, ingrijorat, nervos, iritat, trist ca… pac! am si captat energia. Cum pot ajunge la detasare??? Mi-ar trebui o doza de egoism serioasa pentru asta, nu?

E o zi proasta, haotica, ma simt , si eu, iritata, nervoasa, ingrijorata, aproape de isterie!! Of.

A trecut un an?

Da, a trecut un an de cand eu si el ne-am spus DA unul altuia, mai in cunostinta de cauza, mai nu prea Una peste alta, am facut un bilant si, desi au fost si bune si rele , am hotarat ca este bine atata vreme cat cele bune au fost mai multe decat cele rele.  Deocamdata.

Pentru a sarbatori fericitul eveniment, dupa indelungi …. polemici (cum as putea spune “certuri” cand eu trebuie sa dau un aer romantic articolului? ), am ajuns la Salciua, in judetul Alba, unde eu mai fusesem in decembrie, la un team-building cu firma. Sigur, nici nu exista comparatie intre modurile diferite in care am petrecut: atunci am facut nopti albe, incheiate la 7 dimineata in acorduri false de karaoke, nopti urmate de sedinte de 10 ore; acum am pasit acolo cu intentii, daca nu romantice, cel putin cautatoare de liniste si pace.

Sambata chiar a fost o zi plina de liniste si pace, de armonie, de ras, de povesti… Duminica, in schimb, in 21, exact ziua aniversarii, nu ne-a iesit nici un plan! Nici unul. Era de ajuns sa verbalizam ceva ce ne-ar placea sa facem si nicicum nu ajungeam sa infaptuim. Asa ca ne-am lasat pagubasi si ne-am intors acasa mai devreme si am sarbatorit cu o sticla de vin si mancare de la KFC! A fost simpatic si asa, nu avea nici un rost sa perseveram in planuri esuate.

Foarte multe nu am sa va povestesc, voi lasa pozele sa vorbeasca. Nu pot decat sa va invit sa vizitati acel loc desprins, parca, din povesti, este unul din cele mai frumoase locuri in care am pasit vreodata. Este salbatic, este nealterat nici fonic, nici vizual, nici olfactiv, de semnele “civilizatiei” urbane. E un loc in care il simti pe Dumnezeu langa tine! Aproape palpabil.

Zic

Bine spunea cine spunea cand spunea: ” Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti!!”. Nu e foarte crestin ce zic eu acuma, dar e adevarat, din pacate. Primeste pe cineva in casa ta, asa, cu bune si rele, menajeaza-l ca “e dificil”, distruge-ti neuronii si rabdarea, lasa-l sa scoata din tine tot ce e mai rau si asteapta, dupa ce pleaca, linistita… Ca vine si rasplata….

Cand va avea ocazia, iti va da doua palme de n-ai sa stii ce e cu tine. Va cauta prilejul sa se bage in viata ta, sa te desconsidere, sa iti arate ce caracter urat ai si ii va “salva” pe cei din jurul tau de influenta ta rea si obsedata de a controla vietile altora (pardon, “de a-i tine in lant pe ceilalti”). Va considera ca a fost o onoare pentru tine ca el sa frece menta in casa ta, dandu-ti sfaturi pretioase despre viata si enervandu-se cumplit daca nu le urmezi, se va simti indreptatit in continuare sa profite de bunul tau simt care te opreste sa nu ii zici vreo doua, iti va toca si macina nervii in continuare, ca picatura chinezeasca, te va oripila prin influenta asupra celor dragi tie, influenta care te secatuieste de sentimente, te ingretoseaza, te dezamageste….

Azi

Asta e melodia care ma elibereaza azi de energiile negative (ca am nevoie!! )

“Nevoi speciale”

Aseara m-am culturalizat. Iaca asa. Din senin. Ca broasca aia testoasa din banc.

La Librariile Carturesti din Cluj a fost lansarea celui de-al doilea roman al lui Dan Sociu. Poate stiti cine este Dan Sociu, poate nu stiti. Eu stiu. Pentru ca am baut pe aceeasi terasa din Botosani, muuulti ani la rand… Pe vremea aia nu-l suportam, desi auzisem ca este destept si scrie poezii, pe langa ca bea de stingea… Dar mi se parea un copil teribil, care se plictiseste si incearca sa isi faca viata interesanta. Si , la urma urmei, toti suntem poeti cand bem, nu? Ideea e ca eram foarte sceptica in ceea ce priveste geniul lui. Femeile il adorau si eu, in “nimicnicia” mea, nu prea intelegeam de ce.

Ieri am ajuns absolut intamplator la lansarea romanului lui, “Nevoi speciale”, nu aveam asa ceva in plan, desi primisem pe mail newsletter de la Carturesti despre acest eveniment. Dar sora-mea a zis ca ar fi de bun simt sa mergem, daca tot este concitadin de-al nostru.

Am descoperit, initial, un Dan Sociu muuult schimbat din punct de vedere fizic, in ideea in care ii lipseau cu desavarsire buclele blonde, iar pe fata avea riduri adanci, de expresie, care fac un barbat sa fie frumos. In conceptia mea, desigur. Apoi am descoperit un Dan Sociu…modest si timid. Cred ca este doar efectul lasarii de alcool, imi aminteam ca si tata, cand a renuntat la bautura, dadea impresia ca e surprins gol in fata unei multimi de oameni. Probabil ca alcoolul atat de mult ii defineste pe alcoolici, ii “imbraca”, le creeaza un scut in fata lumii, incat atunci cand renunta, dupa multi ani, nu mai stiu cum sa priveasca lumea, ce sa faca, ce sa vorbeasca, cum sa se raporteze la realitatea pe care, inainte, si-o faureau ei. Sunt doar fantezii de box office povestile in care fosti alcoolici inveterati reusesc, dupa ce renunta la viciu, sa se adapteze cu succes noului statut, sa isi ia viata in maini, sa se responsabilizeze, sa isi faca familii, copii, cariere…

A inceput sa citeasca din cartea lui si m-a prins extraordinar de tare lectura… As fi fost in stare sa stau sa ascult ore in sir. Si am stiut ca vreau sa o citesc pe toata. Desigur, la mine acasa, in linistea garsonierei mele… Pentru ca nu m-am regasit deloc in publicul boem din jurul meu, cu atitudine afectata si teatrala… Nu mi se potriveste un astfel de anturaj, cred ca sunt foarte impacata cu viata mea in care isi fac loc, (aproape) in egala masura, si ardeii umpluti si aspiratorul , dar si momentele in care sunt doar eu si cartile!

La sfarsit am cumparat cartea de acolo, pentru a primi un autograf. Si numai eu pot gafa in asemenea hal. In primul rand l-am deranjat de la tigara. Si e chiar culmea, ca stiu foarte bine ce enervanta e treaba asta. M-a intrebat cum ma cheama, i-am zis, daaaaaar am adaugat, absolut, dar absolut inutil :” …din orasul ala din care ai vrut tu sa scapi” . S-a simtit prost, s-a scuzat ca nu ma cunoaste, desi intentia mea nu era , nici de departe , aia de a ma recunoaste el…. Stati ca n-am terminat. Am perseverat in prostie (cum fac un emoticon din ala care se da cu tartacutza de pereti? ) si am susurat: ” …stai linistit, probabil eram beti”. Deci da. Deci asa inchei eu o seara culturala, care tocmai mi-a inaltat sufletul! In momentul in care am verbalizat ineptia, mi s-a facut o rusine de mi-a venit sa intru in pamant, dar era mult prea tarziu sa ma opresc. N-as vrea sa stiu ce-a crezut el in momentul ala. N-as vrea sa stiu ce au crezut ceilalti din afirmatia asta, desi eu nu cred ca am schimbat, in anii aia multi in care ne intalneam pe aceeasi terasa, mai mult de trei fraze.

Iata asta stiu eu sa ii zic unui om care s-a lasat de baut; care scrie; care si-a lansat al doilea roman, dupa alte volume de poezie.

In alta ordine de idei, abia astept sa citesc cartea. Cu autograf Si stiti ce ma bucura? Ca am avut emotii!! Ca am TRAIT emotiile exact din perspectiva cititor-mare scriitor! Sunt mandra ca sunt din Botosaniul care l-a dat SI pe Dan Sociu. Da, chiar imi place cum scrie Dan Sociu.

Auzi : ” …stai linistit, probabil eram beti”… Pfuiii, sunt chiar inteligenta. Si inspirata. Si modestia nu ma lasa sa adaug ca si foarte spontana sunt! Vai de capul meu!

Loosing my religion?

Cum iti poti da seama daca furia ta incontrolabila, isteria, senzatia de bomba cu ceas este justificata, sau doar hormonii iti joaca feste? E “pana aici, m-am saturat de situatia asta” sau doar SPM?? Daca pana azi ai putut suporta o situatie neplacuta cu zambetul pe poze, inghitindu-ti frustrarile si cautand motive de consolare, atat de multe si variate, incat ajungi sa crezi ca si tie ti-e bine, daca lui ii este, iar azi ti-ai dat seama ca NU, nu ti-e bine, ce stare este de luat in seama?? Starea de azi va trece. Si starea de bine va trece. Astea alterneaza si iti pun nervii pe bigudiuri.

Nu stiu pe care sa o iau in seama. Pot gresi daca iau o hotarare la furie sau pot gresi daca NU iau.

Acum citesc “Mananca, roaga-te, iubeste” de Elizabeth Gilbert. Am terminat partea cu India, meditatia, cautarea lui Dumnezeu, a binelui, a linistii, a echilibrului. M-am regasit in multe pasaje, in multe tare de comportament, in lipsa crasa de spiritualitate. Cred ca, pe undeva, L-am pierdut. Mi-e dor de El, de puterea pe care mi-o dadea sa trec peste toate. De seninatatea cu care acceptam lucrurile care nu se potriveau cu vointa mea, in numele vointei Lui. Nu stiu daca frustrarea, ura si nervii sunt o baza buna spre a-L cauta, desi acum am cea mai mare nevoie de El. Doar ca acum, incrancenarea de a obtine CE VREAU ingroapa alte alternative pe care mi le-ar putea oferi . Alternative mai bune, sunt convinsa. Poate chiar mi-ar putea oferi ce vreau, daca rugaciunea mea n-ar mai fi inchistata (atunci cand este) si unilaterala. Si incoerenta, dezlanata, dezechilibrata. Am nevoie sa fiu iar senina. Am nevoie sa pot accepta ce mi se da. Cu zambetul pe buze si convingerea ca El stie mai bine ca mine. Stiu ca stie, dar mi-e greu, cu sufletul atat de incarcat, sa accept asta.

Am nevoie sa ma regasesc. Sa aflu cine sunt si sa FIU asa cum sunt. Am nevoie sa ma linistesc din vartejul asta de a incerca, prin metode atat de terestre, de mici, de neinsemnate, sa ma regasesc si sa ma concentrez mai mult la ce SIMT. Nu stiu ce simt. Habar nu am. Stiu ce trebuie sa simt si alerg de nebuna sa indeplinesc asta.

Am nevoie sa stiu daca pot trece peste ce ma framanta, daca sufletul meu considera ca merita (si nu alte metode de masurare exterioare) sa merg mai departe. Am nevoie de El sa imi spuna asta. Dar am nevoie sa accept ce imi spune.

M-am regasit in multe pasaje “de viata” din cartea asta. M-am regasit in frustrari, in neimpliniri, in furie, in dezechilibru. Mi-a facut bine sa o citesc. Inca nu am terminat-o, urmeaza capitolul “Iubeste”-Indonezia.

Era , in carte, o fraza care suna cam asa: ” Mai bine iti traiesti propriul destin imperfect, decat o imitatie perfecta a vietii altcuiva!”. Eu cred ca trebuie sa fii foarte curajos sa faci asta!

Vreau sa zambesc sincer exact acum, in momentul asta de furtuna… Sa zambesc si sa nu caut nici un raspuns.

Banii n-aduc fericirea

Probabil stiati si voi asta. Poate ati simtit-o pe pielea voastra, poate nu. Nu aduc fericirea, o pot intretine, desigur, dar o si pot risipi, nelasand in urma decat amintirea dureroasa ca a existat.

Si atat.

Cand si unde banii n-au valoare, doar timpul...

“Opulenta ne coboara in cotidian”

Aseara am nimerit, pe TVR2, un interviu cu inventatorul Justin Capra despre care eu nu am stiut nimic. N-am stiu nici macar ca exista. Ca traieste. Ca s-a nascut un asemenea om! M-a captat interviul si l-am urmarit pana la sfarsit. Extraordinar. Nu voi intra in detalii in ceea ce priveste munca lui pentru ca talentul meu de a exprima fenomene fizice, magnetice, etc, este zero. Mi-am putut da seama, oricum, de insemnatatea inventiilor lui. Si cel mai mult m-a fascinat faptul ca nu este un “inginer genial” si atat, este un OM DEOSEBIT, foarte cult, foarte coerent avand in vedere varsta lui-75 de ani-, cu niste principii atat de clare, de limpezi, de o modestie revoltatoare, pur si simplu, avand in vedere valoarea lui!!! I-am savurat fiecare cuvintel, fiecare gest, m-am umplut de cultura si cunoastere! Mai multe, aici.

Citatul din titlu ii apartine. Si mi se pare ca a surprins foarte bine , in cuvinte, acest adevar.

DAR, ca sa trecem de la serios la neserios, adica la mine , si daca tot “opulenta ne coboara in cotidian”, ei bine, ieri, am coborat adanc de tot in el : mi-am cumparat doua perechi de incaltari!! Nu m-am putut abtine. Eu port 35-36, in fiecare an este un chin sa imi cumpar de incaltat, imi trebuie cate o luna sa cutreier orasul ca sa gasesc ceva care sa imi si vina. E un cosmar. Si ieri, absolut fara nici o intentie de a-mi cumpara ceva, plimbandu-ma prin mall in asteptarea lui musiu, am intrat in magazin si i-am vazut. Exact cum am visat sa fie! Creati pentru mine!! Ambele perechi imi placeau la fel de mult, dar LA FEL, ambele imi veneau la fix si erau la jumatate de pret (desi tot usor piperat, dar…). Am stiut ca ori le cumpar pe amandoua, ori pe niciuna. Nu exista cale de mijloc, ar fi fost o crima sa ma puna cineva sa aleg intre ele! Asa ca… iata-ma-s posesoarea celor mai frumoase incaltari din lume!!

Nu ma pot abtine sa nu pun poze, nu pot!

Duiosie sau prostie? Iubire sau frica de a nu ramane singura?

Acum cateva saptamani prietena mea s-a despartit de iubitul ei . Erau impreuna de 6 ani si dumnealui, dupa atata timp, si-a dat seama ca nu e ceea ce ar trebui sa fie, ca nu asa si-a imaginat el , ca “nu se simte fericit”, ca de la inceput nu a fost SENTIMENTUL (va rog sa mai cititi o data fraza asta si sa va concentrati asupra sintagmei “6 ani”)! Asa ca a parasit-o pentru o alta de la care spera sa primeasca raspunsul la cerinta lui de a simti fluturasi in stomac. Si daca nu va primi, nu cred ca va fi o problema pentru el, care de 6 ani , se pare, tot cauta. Impropriu spus “a parasit-o”, pentru ca nu a avut, nici pana la ora actuala, barbatia sa verbalizeze faptul. S-a ascuns ca un las, a ocolit, a fugit, s-a scuzat la modul cel mai penibil, scotand din el o viermuiala care statea sa dea pe dinafara de multa vreme dar draga prietena a mea, suflet indragostit, nu a vazut sau nu a vrut sa vada asta. El a plecat la modul cel mai josnic, a demonstrat ca are o coloana vertebrala ca funia in sac, lasand in urma confuzie, durere, intrebari, socuri (ceea ce “nu conta” inainte, acum e “foarte important”), tulburare, nopti nedormite, pachete de tigari, disperare, sperante, disperare, sperante, disperare….

In acest context mi-au ajuns la delicatele mele urechi si alte cazuri asemenatoare, de zici ca se extinde vreun virus. In afara de cateva zile de paranoia, in care m-am intrebat cum colegul meu de camera, de la o vreme, presteaza ore suplimentare, am incercat sa nu imi fac o parare generala nici despre EI, nici despre NOI. Dar inevitabilul s-a produs. Ieri am avut o revelatie (ati observat ca blogul asta este plin de revelatii, da? ) care m-a deprimat si m-a dezamagit cumplit. Suntem , intr-adevar, sexul slab. Adica asta o stiam de mult mai multa vreme, ceea ce voi scrie in continuare nu reprezinta o noutate, nici chiar pentru mine-asta cu revelatiile pe blog-, pentru ca, de fiecare data cand am trecut eu sau cineva apropiat mie, printr-o experienta asemanatoare, mi s-a adancit tot mai mult ideea ca noi suntem blege si ei sunt neimplicati. Fatidica combinatie, as indrazni sa zic. Numai ca ieri m-a lovit un clocot de fraze in directia asta, o revolta inspiratoare, incat iata-ma aici, insirandu-le pentru voi, cei care (inca) mai aveti rabdare cu mine.

Cred ca totul incepe in adolescenta, cand stam, unul langa altul pe banca, el intrebandu-se cum il va ajuta asta sa scape de cosurile pe care nici Clearasil nu le-a sters, iar noi masurandu-ne inelarul cu emotie. Sarutul este absolut oribil, mangaierile la care visai cam de cand ai aflat de ce se iubeau Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana sunt niste framantari febrile, ca si cum delicatul tau corp, invelit in lenjeria cea mai fina (cumparata pe ascuns, sa nu vada mama cu ce te ocupi tu), ar fi aluat de placinte. Dar mergem inainte, pentru ca si mama cu tata , desi ii auzi spunandu-si, in fiecare zi, “oare de ce m-am maritat cu tine?” sau ” daca stiam ca ai gura asa mare, ramaneam burlac”, continua sa isi astepte musafirii zambitori, tinandu-se de brat, el laudand mancarea ei, ea indemanarea lui la atarnatul perdelei in balcon. Intre timp, prietenul tau oficial, pe care tu il ridici in slavi la prietene si colege de clasa mai putin initiate decat tine in tainele amorului, se lauda partenerilor lui de fotbal cam unde a reusit sa ajunga cu mana in pantalonii tai. Cand afli, plangi o saptamana si (aici intervine prostia noastra) SPERI ca cei care ti-au dezvaluit asta nu-s decat niste rauvoitori invidiosi pe relatia voastra plina de sentiment, stelutze, fluturasi, puf roz si norisori.

Treci prin multe alte relatii esuate, pana ajungi in cea in care tu te si vezi leganand un copil absolut perfect, nascut din dragoste, in timp ce el aspira si spala vasele, totul intr-o armonie demna de reclama la margarina. Realitatea te lasa sa te bucuri de imaginea asta vreo 6 luni, dupa care , cu o bagheta magica, iti schimba partenerul, din unul atent, iubitor, cald, senzual, fermecator, inteligent, cu simtul umorului, intr-o gorila trantita pe canapea, cu sosetele aruncate peste tot, maraind si pufnind cand are de schimbat un bec, facand crize de nervi daca indraznesti sa ii comunici ca e randul lui la spalat vase, cu o senzualitate si o delicatete in pat de urangutan anesteziat. Dar daca ar fi mereu asa, lucrurile ar fi clare si simple, chiar si pentru tine, o sensibila, cu o capacitate de iubire nemarginita: l-ai parasi, continuand cautarea. Dar nu, el are si zile , saptamani, cand e atat de dragut, adorabil, ia uite-l, mance-l mama de simpatic, cum as putea sa il parasesc??

Traiesti “la oras”, te consideri femeie de cariera, moderna, sustii feministele, dar in felul tau propriu: dupa 8 ore de munca, dai fuga la supermarket, ajungi acasa cocosata de plase, te arunci in treningul vechi (care nu-l mai incita, a propos, dar tu nu stii ca nu e treningul de vina, esti tu, pe care te stie pana in varful unghiei, deci nu-l mai impresionezi ), gatesti ceva care sa ii si placa, desigur, pentru ca te-ai saturat sa strambe din nas si pentru ca tu esti factorul bland si conciliant al familiei, strangi ce mai este prin jur, speli vase, faci si tu un dus, te demachiezi si ii multumesti Domnului ca uite, e ora 21 si tu esti deja in pat, la TV sau citind (grav este ca te si mandresti cu asta : ” eu chiar sunt perfecta, uite cate am facut”). El vine de la serviciu, isi arunca hainele, trage de o bere o ora, mananca, se plange ca s-a facut tarziu, face un dus si doarme. Nu faceti sex pentru ca sunteti obositi (pentru ca el nu mai are chef de tine, tu nu mai ai chef de acelasi ritual, cu preludiu inexistent, dar prietenii stiu ca voi aveti vointa, da’ n-aveti timp). Relatia curge, nici nu realizezi ca ai avea de ce sa te plangi, intrebi in stanga si in dreapta si afli ca “eh, toti sunt asa, important este sa te iubeasca” sau ” astea sunt instinctele, noi nu putem trai in jeg, e ceva genetic sa spalam podelele, ei sunt construiti altfel… pana la urma ei nu ne obliga la nimic”. Faci compromisuri pentru ca, nu-i asa, si el le face, “ia uite ca nu m-am epilat de trei saptamani si totusi e dragalas si imi zice ca ma adora oricum as fi”. Cand il convingi sa curete aragazul, dupa ce tonalitatea vocii tale a trecut de la joasa si suava la stridenta , te simti ca si cum tocmai l-ai fi deposedat de testicule si te amagesti cu gandul ca de aia a acceptat, pentru ca te iubeste pana in absolut si inapoi si ca te intelege ca iti este chiar foarte greu sa le faci pe toate; adevarul e ca e satul de urletele tale, stie ca va avea “spectacol” daca nu cedeaza, asa ca isi pune manusile de plastic si incepe sa viseze. La fundul secretarei sau la cat de bine il intelege colega aia (spre deosebire de tine, epuizata, dupa ce ai incercat sa fii femeia perfecta) care, absolut intamplator, arata si foarte bine.

Vacantele sunt minunate, pentru ca nici tu nu mai ai de gatit/spalat/frecat/, nici el nu mai e stresat de la serviciu (invariabil EL este stresat, despre orele tale de munca nici nu se aduce vorba sau, daca se aduce, el se uita in gol plictisit, mormaind un “te inteleg”, care iti taie elanul). Nu vreau sa ma intelegeti gresit, relatia nu este pe butuci, e cursul firesc, e ceea ce iti spuneau batranii : “iubirea vine in timp, inveti sa faci compromisuri, inveti sa traiesti cu defectele celuilalt”… Ceea ce e laudabil si frumos! Si se intampla, chiar se intampla, in ciuda scepticismului ce se revarsa din articolul asta. Numai ca noi nu discutam despre cazurile fericite, ne concentram asupra celor mult mai des intalnite, cu poezia si pasiunea doar in capsoarele noastre atent pieptanate.

Ei bine, la un moment dat, el pleaca. Intr-un fel sau altul. Se instraineaza si isi vede de viata lui, in patratelul lui, venind acasa ca la hotel, iar tu astepti sa adoarma ca sa poti plange in pumni, putin mai tare decat in soapta, poate, poate, din cauza sforaitului propriu se va trezi si te va auzi, te va lua in brate, iti va spune ca este doar ingandurat de la serviciu, a doua zi iti va pregati micul dejun, cu un trandafir intr-o vaza ce se potriveste perfect pe masuta de pat, masuta care nu exista la voi in casa, dar pe care speri ca o va scoate de undeva, pentru ca, nu-i asa, dragostea face minuni (si scoate masute de luat dejunul in pat de nicaieri). Nu se intampla. Si a doua zi, cand te alinta si te pupa pe nasuc, te gandesti ca merita sa lupti, ca va iubiti, ca asa a dat Dumnezeu, ca in noi, femeile, zace Lumina, blandetea, puterea de a mentine caminul in armonie, ca masa pe care o pregatesti zilnic, rufele pe care le speli, aragazul, chiuveta, wc-ul pe care le cureti sunt atat de putin importante, sunt prea “lumesti”, in comparatie cu iubirea pentru care tu lupti. Ca daca nu te-a mai sarutat frantuzeste de cand locuiti impreuna nu inseamna ca nu mai este atras de tine, inseamna ca lucrurile “au evoluat” catre o etapa mai calma, mai asezata; ca daca el e ciufut seara e pentru ca munceste mult si greu, “pentru noi”, iar tu ai putea incerca sa nu il stresezi mai tare, chiar daca stiu, draga mea, ca seful te-a facut albie de porci azi, lasa, nu uita, in tine e BLANDETEA, ce norocoasa esti ca te-ai nascut femeie si nu te lasi tulburata de astfel de lucruri terestre; ca daca el nu are initiativa sa te ajute la treburile casnice e doar pentru ca asa sunt ei crescuti, e greu sa le scoti din cap o cultura patriarhala ancestrala, oricum, si a lui x-uleasca e la fel, daca nu mai rau, ca nu a ramas acasa macar, s-a dus la pescuit, nesimtitul!

El poate ramane “instrainat” pana la sfarsitul zilelor voastre impreuna, tu inchinzand ochii in continuare, luptand cu morile de vant pentru statut, pentru “iubire”, din obisnuinta, din frica de a nu ramane singura, din lasitatea de a-l provoca la o discutie care sa duca la despratire…

Sau el poate sa te anunte (daca are tupeul, daca nu, iti face ca domnul amintit la inceputul articolului, spunandu-ti ca este confuz si ca are nevoie de o perioada de gandire, timp in care isi vede linistit de “cealalta” care -important de mentionat-nu a provocat ruptura dintre voi, l-a ajutat sa constientizeze ca “se poate si altfel”) ca s-a terminat. Ca ii este greu si lui, desigur, ca sufera poate mai mult ca tine, pentru ca cineva il obliga sa isi petreaca noptile la colega de la contabilitate, care, nu-i asa, absolut intamplator, are sanii mai mari, pe langa ca il “intelege” mai bine, ca nu e vina ta DELOC, poate doar ca nu l-ai inteles, nu mai esti sexy, nu-ti mai pasa decat de gatit, spalat, calcat, prea “te-ai mulat pe el si ai ajuns sa nu mai ai personalitate” (am citat din nou din muza care m-a inspirat pentru articolul asta). Si pleaca. Sa incerce. E liber sa o ia de la capat. Si lasa in urma durere, revolta, intrebari, disperare, sperante, amintiri…

Si stiti ce e cel mai dureros???? Ca plangem chircite pe faianta din baie pe care tot noi am frecat-o in timp ce el era la pescuit, si SPERAM CA SE VA INTOARCE !! Il vrem inapoi, nu mai conteaza, a avut un moment de ratacire, se mai intampla, toti avem nevoie sa ne redefinim fata de relatie (tu nu ai facut asta ca n-aveai timp sa te gandesti, aveai cuptroul incins pentru friptura), nu putem trai fara sa il simtim in pat langa noi, vai, iti aduci aminte cand eram toti la munte…? Da, isi aduce aminte, cam pe atunci a inceput el sa se simta “nefericit”!!

Nu dovedim bunatate sau duiosie, dovedim prostie! Nu ne innobileaza atitudinea asta, nu ne face intelepte, intelegatoare si mature, ci dezechilibrate, cu un vid interior absolut, capabil sa se “umple” la loc numai alaturi de un specimen masculin potent, contribuind cu succes la perpetuarea speciei. Ieri mi-a zis prietena mea ca asa am fost noi crescute, sa nu simtim implinirea decat alaturi de un barbat, cu termopane si copii. Chiar asa?? Noi nu insemnam nimic in mersul asta al lucrurilor, decat alaturi de un partener, indiferent de cat de mult “ne implineste” . Suntem incomplete ca fiinte umane, suntem amputate de o jumatate de creier??!!?? Ei isi vad de viata linistiti, gasindu-si “implinirea” in care pat vor sa o gaseasca, au bagajul pregatit pentru vreo situatie “neprevazuta”, pot fi burlaci stralucitori, fermecatori, cu o cariera in apogeu, cu vreo 10 hobbyuri si un card de femei care-l viseaza. Noi suntem femei singure, curve in cazul in care indraznim sa ne cerem drepturile fiziologice in vreun pat pe care nu-l strangem noi in fiecare dimineatza, suntem pierdute, confuze, ne plangem de mila in timp ce suntem in vizita la prietena noastra care tocmai a nascut o bomboana de bebelus, neglijenta si usor murdara, dar mandra ca a contribuit la inflorirea societatii si sigura ca barbatul ei, pentru acest dar oferit de ea, o va iubi pana la adanci batraneti si dragostea fata de ea si de caminul lor cald il vor face sa nu observe superbele exemplare, cu abdomen plat, care-i trec pe sub nas.

E vina noastra ca ne simtim incomplete in niste timpuri in care ei se simt “foarte completati” de oricare doua picioare desfacute in aer (mai putin ale noastre, de care s-au plictisit).

Tot in acest context am aflat despre un barbat care trece printr-o drama de acest gen, in ideea in care sotia lui il insala. “Aha, vezi, deci nu numai ei sunt rai, qed!! ” veti zice voi.

Eu as spune ca, fiind mai rare cazurile de acest gen, aceasta sotie infidela ne salveaza onoarea!