…(ca niciun titlu nu-s capabila sa pun)

Eu , candva, eram desteapta. Aveam inspiratie si talent la scris (nu extra-talent ci asa, un talentut mic, o promisiune ca pot mai mult), aveam ceva de spus sau reuseam, din nimic, sa scot, totusi, un subiect care sa para demn de bagat in seama.

Azi am citit postarile mele vechi, foarte vechi, din anii trecuti si, soc si groaza, nu ma recunosteam in fluenta exprimarii. Nici in cuvintele alese. Ma intrebam cum e posibil sa fi stiut candva sa ma exprim atat de frumos si, mai ales, sa stiu atatea cuvinte???

Incerc sa aflu motivul pentru care am ajuns aici. Drame existentiale inca am (o, God, chiar am), pareri am, un timp mic micut sa scriu am… Si totusi. Nimic. Ma uit si acum in monitor ca-intr-o oglinda si-mi vad ceafa.

 

Dupa 1 an…

Mentiune off-topic (oarecum): am pus pe privat unele articole de pe acest blog legate de sarcina, bebe, etc. Nu din ipocrizie. Si cine ma cunoaste stie asta. Le-am scos pentru ca dor. Ma dor.  Am fost avertizata ca asa va fi dar nu am vrut sa cred. Nu m-am schimbat radical,  continui sa militez impotriva prejudecatilor legate de sarcina, nastere, alaptare, etc, prejudecati care le fac pe unele femei sa pice in depresii, dar recunosc ca regret ca, luandu-l pe NU in brate la inceputul sarcinii, am pierdut multe amintiri frumoase legate  de sarcina si mamicie, amintiri  “ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi” (Ileana Vulpescu, nu sunt eu asa desteapta ).

Ok, lamurit.

Imediat se implineste 1 an de cand viata mea (a noastra, dar asta e blogul MEU, deci vorbesc despre viata MEA,da? ) s-a schimbat atat de mult…  Pe 26 ianuarie Miruna implineste 1 an. Nu va mai fi bebelus, va deveni COPIL. COPILUL MEU.

A fost un an…profund. Nu pot sa spun ca a fost unul  minunat, dar DA, izolata, nasterea Mirunei a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat anul asta.

Anul asta am lasat in urma oameni, obiceiuri, idei. In acest an am intalnit oameni, am capatat obiceiuri noi, idei noi.  Am pierdut prieteni si am castigat prieteni.

Anul asta am fost pe cele mai inalte culmi ale extazului, am atins norii…dar am si cazut pe cele mai de jos trepte ale iadului interior.

Anul asta am iubit fara limite.

Anul asta m-am descoperit si redescoperit.

Anul asta am invatat. Am invatat sa iubesc, sa DARUIESC in adevaratul sens al cuvantului, sa primesc de la viata si bune si rele ca un om insetat, sa TRAIESC.

Si dincolo de toate astea, anul asta am inteles ca niciodata nu voi mai fi linistita, ca  inima mea va fi toata viata  in afara corpului meu (nici asta n-am zis-o eu,dar acum imi scapa autorul), ca Miruna , desi e o fiinta de sine statatoare si-i respect asta, va fi mereu o bucatica din EU , ca nu pot fi intreaga decat atunci cand e langa mine. Nu sunt o mama panicoasa/obsedata,  altfel nu mi-as fi dorit atat de multa sa imi reiau viata sociala/profesionala de dinainte, sunt doar…MAMA.

Si anul asta am invatat ca a fi MAMA este cel mai frumos dar dat de Dumnezeu femeii.

Am o viata, cum procedez?

Dorm, in medie, 4 ore pe noapte. Locuiesc intr-o comuna de langa Cluj si traversez intreg orasul sa ajung in partea complet opusa la serviciu. Schimb doua mijloace de transport, ceea ce nu e asa rau, ca macar apuc sa citesc. Pentru ca acasa nu am timp de asa ceva. Reusesc sa arunc pe mine un fard, un rimel, un gablont in fiecare dimineata si sa ma si joc cu Miruna pana vine bona. Cand vin de la serviciu, pana ma culc, ma joc cu Miruna, gatesc (sau fac curat), fac dus, mananc si butonez telecomanda absolut haotic, pentru ca oricum adorm intre timp. In ordinea asta.

Nu ma laud. Imi plang de mila.

In week-end gatesc si fac curat. Ma rog, impreuna cu musiu, facem cu schimbul , ca unul mereu trebuie sa stea cu Miruna cat e treaza, ca asa e ea, oricat de mult am incercat sa facem sa nu fie. Duminica o scoatem la plimbare si ne enervam, invariabil, ca urla, maraie, ii e foame, ii e somn… Ajungem epuizati acasa si incepe iar cursa contra cronometru: ii este foame ei? ii dam sa manance. Apoi ii facem de mancare pentru a doua zi. Apoi mancam noi. Apoi facem dus. Ii facem ei baita. O adorm in timp ce musiu spala vasele si sterilizeaza. La acelasi 22 adormim. Nu reusesc sa strecor niciun timp mic mic pentru mine.

Sunt mereu cu ochii pe ceas, nu cred ca ati mai cunoscut vreo persoana atat de obsedata de ora. Dimineata ma uit la ceas cand ma trezesc  si daca s-a trezit si Miruna (ca lucrurile se complica atunci). Ma uit sa vad cat timp am sa ma imbrac, sa ma machiez, sa ma pieptan, sa se imbrace si musiu, sa ii dam sa manance fetitei, sa o schimbam. Apoi ma uit, obsesiv, cat alerg pana la autobuzul numarul 2. Stiu perfect cate minute fac, asa ca singura problema e daca ajunge/pleaca el la timp. La serviciu verific mereu ora, pentru ca nu stau pana la sfarsitul programului, deci nu ma pot lua cu treburile bazandu-ma ca nu se inchide firma cu mine inauntru.  Si trebuie sa prind autobuzele. Cel de fara 10 si cel de si jumate. Intre cele doua nu am vreme sa imi cumpar o apa, un covrig, pentru ca ma incadrez perfect in cele 12 minute care-mi raman dupa ce  cobor din unul sa ajung in statia celuilalt mergand alert si sustinut. Grabesc si mai tare pasul daca prind rosu la trecerea de pietoni. La ora 16 ajung acasa, imi trag sufletul cat se schimba bona si apoi raman cu Miruna. Ma uit in continuare la ceas pentru ca trebuie sa intuiesc urmatoarea ora de masa si somn. Apoi ma uit sa vad cand ajunge musiu de la lucru si cat timp ne ramane sa ne organizam. Verific in continuare ora pana la culcare, pentru ca uneori si asta isi bate joc de noi si ne trezim ca nu apucam sa facem aproape nimic, ori mancarea a durat prea mult, ori Miru urla din cine stie ce motive si nu facem fata amandoi cu ea, ori musiu trebuie sa stea mai mult la serviciu sau in trafic…  Noaptea ma uit la ceas la fiecare trezire, sa imi calculez orele de somn (desi nu-mi foloseste la nimic, stiu).

Mi-am pus viata pe fast forward si habar nu am cine sunt, ce-am fost si daca voi fi vreodata ceva mai mult decat o umbra care trece prin culoarele vietii cuiva recunoscand pe ici pe colo cate o frantura ce ar putea semana cu viata ei.

Vreau sa lucrez, nu pot renunta la asta, simt nevoia sa lucrez.

Vreau sa imi vad fetita si treaza, nu as putea trai vazand-o doar dormind. Vreau sa imi petrec timp de calitate cu ea.

Vreau sa citesc in liniste si intimitate, ca nu e totuna sa razi lecturand Jerome K. Jerome in autobuz .

Vreau sa ma odihnesc. Uneori ma gandesc ca ma voi odihni numai dupa ce mor. Deseori visez cu ochii deschisi la pensionare, pe cuvant. Nimeresc cate un calup de teleshopping in care apar tanti pensionate care fac prajituri in tigaia magica, se uita la telenovele si au cuverturi pe canapea. Si imi doresc si eu la fel: tihna, prajituri, muraturi, copii la casele lor, carti, filme,  somn de amiaza…

Sunt obosita. Crunt de obosita. Daca mai sunt si nu m-am dezintegrat. Am un copil pe care il iubesc enorm. Dar n-am o viata in care sa il integrez. Sau asta e?

edit: Acum, dupa cateva luni de cand am inceput jobul, dupa ce Miruna nu mai sta acasa, cu bona, ci merge la cresa, lucrurile din viata mea s-au mai asezat. Tot astept pensionarea , dar mi-au revenit entuziasmul si energia!

Limba noastra-i o comoara/Ingropata dincolo

Am treaba la BCPI-Cluj-Napoca. Adica “la cadastru”.

Ajung la o cladire la parterul careia se afla un bar (ce altceva?), o curte interioara (ne aflam in Cluj, remember), intru , urc niste scari, ajung. In dreapta-un birou cu ghisee , ma uit deasupra usii-ceva cu cadastru. Bine, aici e de mine! In stanga -o alta usa, nu m-am uitat ce scrie, dar fiind vorba de un hol asa de ingust, am banuit ca tot de aceeasi Marie tine. Intru in drepta, doua ghisee. Si multe cutii cu formulare, nimic ce ar aduce cu treaba pentru care eram acolo, da’ zic sa stau la coada ca omul si, mai ales, cetateanul politicos, sa aflu. Ajung la tanti. Tanti tine capul plecat (desi nicio sabie nu se balanganea pe acolo sau n-am fost eu destul de atenta). Ii zic, umil ,cu ce treaba la oras. Nu-si ridica ochii din pamant, imi adreseaza un sec si fara intonatie “dincolo” si isi vede in continuare de varful pantofilor.

Ei, asta e altceva. Sunt lamurita si luminata. Deci “dincolo” trebuia sa stau la coada. Dau sa ma indrept catre al doilea ghiseu cand doamna, care ma urmarea totusi cu coada ochiului (“ce smechera!”-vorba reclamei), trage aer in piept pentru urmatoarea sesiune de palavre si imi adreseaza, de data asta, mai detaliat, dar tot dintre talpi: “Nu, nu, nu aici. DINCOLO”

Aaaaa, deci nu dincolo, ci proasta de mine cum nu m-am gandit, DINCOLO! Ma uit la cei vreo cinci oameni care se afla acolo si ma privesc mustrator si , unii din ei, chiar cu mila. Stiti genul acela, care nu arata a patron, director, etc, ci a om de rand dar care are treaba la primarie/prefectura/finante/cadastru aproape zilnic? Bun.

Dau sa ies de acolo, ca lamurita eram deja ca nu acolo e dincolo (ceea ce e mare lucru, dar noroc ca-mi functionau sinapsele) si ma lovesc de un amic mai vechi. Plina ochi de speranta zbatandu-se ca un porumbel in pieptul meu, arunc o privire rugatoare sa ma ajute sa dezleg enigma, ca pana la jumatate am descalcit-o eu, dar un asemenea efort intelectual te lasa lat. El se uita la mine cu ingaduinta si imi spune, ca sa ma scoata definitv din ceata: ” Nu, nu, dincolo trebuie sa mergi”. Aaaa, pai spune asa, domnule! Lamurita pe deplin, dau sa intru in biroul din stanga scarilor. El, deja iritat si mustrator ca ceilalti, ma ia de un umar si imi indreapta directia catre un culoar din curtea interioara. La capatul caruia clipea, datator de noi sperante, DINCOLO!

Aici fac un atac de panica vazand vreo 5 ghisee, adica cinci posibilitati de dincolo, dar gasesc formularele, stau la coada si ajung in sfarsit. Tanti nr. 2 se uita la mine, imi zambeste, uf, ce bine e aici, cald si bine ca acasa, si-mi spune, cu  dulceata in glas: ” Intai trebuie sa achitati 20 de lei DINCOLO!” N-am lesinat. Pentru ca doamna a folosit toate resursele limbii romane si ale limbajul nonverbal  si a intins gatul catre ghiseul din stanga ei.

M-am simtit ca si cum as fi povestit cu  Patapievici o noapte intreaga.

 

 

Parolat: Siderata

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Ce-a fost mai greu a trecut. Greul abia incepe? :))

Gata. Am terminat si cu asta.  Nu mai sunt in formula 2 in 1, suntem doua entitati separate, de acum pot citi linistita (oare? ),  ca nu voi mai avea sentimentul ca cineva citeste odata cu mine, peste umar

Daca va intereseaza cum a fost experienta nasterii (ne-naturala ), cititi mai departe. Daca nu, asteptati pana incep sa scriu si despre altceva!

Ultimul control s-a soldat cu stabilirea datei de cezariana, pentru ca bazinul meu s-a incapatanat sa nu se lateasca deloc in 9 luni (fapt pentru care ii multumesc frumos ) si Miruna mea nu ar fi putut sa iasa decat cu multe suferinte. Plus un cap alungit, de extraterestru. Si ar fi fost pacat, ca asa cap frumos are…  Eu banuiesc ca nici de falci nu ar fi putut ea iesi

Ultima saptamana de sarcina a fost foarte plina, avand in vedere ca a trebuit sa alergam la banca, apoi dupa mobile, dupa draperii, perdele, chiuvete, etc. Eu, cu un burtoi enorm, il trageam pe musiu dupa mine, care era lesinat de oboseala. De fapt, toata sarcina am fost foarte activa si plimbareata, deci ma astept ca Miruna sa isi ia rucsacul in spinare pe la 2 ani! ) Toata alergatura asta m-a ajutat sa nu ma gandesc ca urmeaza marele eveniment.

In dimineata geroasei zile de 26 ianuarie  am ajuns la clinica (unde primirea a fost super, de altfel ca si restul “sejurului” ) cu sentimentul ca ceva nu e bine cu fetita, pentru ca nu imi daduse trezirea. Era ziua programata pentru cezariana, oricum, zi pe care am ales-o asa, fara sa ma gandesc, m-a intrebat doctorita cand vreau, in  saptamana aia, si am zis 26 fara nici un rationament, exceptandu-l pe acela ca in 24 era imposibil, trebuia sa comandam mobila de bucatarie Cand am ajuns acasa m-a luminat o prietena ca in 26 ianuarie s-a nascut Ceausescu. Deci o mica dictatoare nasc si eu?

Dupa cum ziceam, simteam ca ceva nu e ok cu fetita, fapt care s-a si confirmat la monitorizare, bataile inimii ei era total neregulate. Dupa aceasta veste, vine treaba cu clisma. Pe care o refuz cat pot de politicos. Nu pot, domnule, nu pot si gata! I-am asigurat ca am avut singura grija sa nu las urme pe masa de operatie si am zis pas la treaba cu furtunelul in dos. Dupa discutia asta absolut sexy care a avut loc in prezenta lui musiu (desi nu sunt pudica in general, cand vine vorba de chestii fiziologice, la noi in familie, astea se manifesta pe principiul ” fiecare cu baia lui- ar fi ideal” ), apare anestezista, o femeie absolut minunata, care ma socheaza si ea: nu facem anestezie rahi, pentru ca, din cauza trombofiliei, riscam sa se formeze un cheag mic de sange in coloana care poate avea urmari grave. Deci anestezie generala! Mie imi scadea tensiunea si la anestezia stomatologica, anestezie generala nu mai facusem niciodata, deci va dati seama ce bine am primit vestea asta. Auzisem tot felul de povesti despre urmarile anesteziei generale, despre riscuri… Cand am fost pusa sa semnez si actul prin care mi le asum… deja tremuram ca varga.

Imbracata in camasa de noapte enorma data de clinica, am fost rugata sa imi scot chiloteii si sa ma indrept catre alta sala. De aici, eu si musiu ne desparteam pentru cateva ore. Romantic mod: el incarcat cu bagajul si hainele mele (si cu chilotii mei intr-o mana), eu panicata, ne-am pupat scurt si gata.

Am intrat in camera cu calul balan (pe care nu ma urcasem de muuulta vreme), unde a urmat alta etapa de tortura: sonda urinara. Pe aia nu aveam cum sa o mai refuz. Brrr… Dupa care am fost masurata cu o chestie enorma, ca un cleste, rece, din metal. Mi se masura bazinul sa fim siguri ca nu pot naste pe cale naturala (nici nu-mi doream). Tot ingusta ca o domnisoara (inca o data, multumesc, dragul meu bazin )

Dupa care am ajuns in sala de operatii. Incurajator sa vezi muuulti doctori, asistente, moase, etc in jurul tau, de parca eram la taiatul porcului. Oricum, cand e un singur medic te astepti sa fie o incizie. Cand e plina sala, nu te poti gandi decat ca vei fi transata

Anestezista m-a mangaiat, mi-a zis ca a crezut ca am 19 ani, nu 29 (am luat-o de buna, am voie, nu? ) si am simtit cum ametesc. Asta e ultima chestie pe care mi-o amintesc inainte de a adormi. M-am trezit apoi, la terapie intensiva, intr-o stare de somn si trezire, de semiconstienta, simtind ca ma doare rau operatia, timp de cateva minute. Apoi, peste cateva ore, mai coerenta, am putut sa il vad pe musiu care mi-a si aratat poze cu fetita. Niciunul din noi nu a fost lovit de vreun instinct matern/patern si ne-am recunoscut unul altuia treaba asta. El mi-a aratat poze ca sa o vad pe micuta pentru ca doar a doua zi mi-ar fi adus-o. Dar a recunoscut ca operatia mea si starea de inconstienta de dupa, asezonata cu o fata umflata ca un burete, l-au maturizat cat 10 ani.  De remarcat ca, in inconstienta mea, aveam doua probleme pe care le verbalizam: daca fetita e bine si daca musiu a mancat I-am si zis dupa, cand mi-a povestit, ca sper ca nu se asteapta la alte dovezi de dragoste in urmatorul cincinal, ca nu mai e cazul. Subconstientul nu minte!

La terapie intensiva am cunoscut o fata cu care am si stat, apoi, in salon, cu care m-am potrivit perfect: ea nascuse inainte cu o zi, prin cezariana, cu rahi (cand mi-a povestit cum a fost, m-am bucurat ca eu am facut generala), nu era lovita nici ea de instinctul matern, vroia sa se intoarca la lucru peste o luna , etc.

Recuperarea mea, in clinica si pana in momentul de fata, multumesc Domnului, a fost super. Am uimit pe toti de la TI prin efortul meu de mobilizare (ma panica si trombofilia, mobilizarea precoce era musai), am iesit din operatie la 12.30, la 5 dupa masa eram constienta si a doua zi, dimineata, m-am plimbat la baie fara probleme. Mi-au scos si sonda (alta trauma, cah) si am urcat in salon (conditiile au facut toti banii, asta e adevarul).

Pe micuta mea am invatat sa o iubesc uitandu-ma la ea ore in sir. E perfecta. Pur si simplu. Repet, nu m-a traznit vreun val de iubire dupa nastere, nici cand mi-au adus-o prima data nu simteam nimic, decat ca e un ghemotoc de om care trebuie iubit si de care trebuie sa am grija, dar nu simteam ca e A MEA.

Sejurul in clinica a fost super, daca nu era operatia as fi zis ca sunt in tabara. A ajutat si faptul ca eu si colega de salon ne plangeam, ca doua babe, de aceleasi tipuri de dureri si chestii inconfortabile. Gen scutece. Pentru noi, nu pentru bebelusi

Nu stiu cat a schimbat, venirea Mirunei, lucrurile in relatia noastra de cuplu.Dar stiu sigur ca experienta operatiei a aprofundat-o 10 nivele. Iar musiu a demonstrat, a mia oara, ca este barbatul perfect pentru mine!

Doua pozici cu printesa

Acasa e bine, deocamdata. Ne acomodam. Dar imi vine sa ma pup ca am reusit performanta de a fi o mama relaxata, fara panici , alergaturi inutile prin casa, etc. E drept ca ni s-au tinut cursuri in clinica si foarte bine mi-au prins.

Musiu canta. Cand o hraneste cu “tata lui tati” (biberonul). Canta, alinta, schimba, curata urechiuse cu cojite de la cercei. Si nu e nici el panicos. Deci ne descurcam, deocamdata!

Cam atat pe azi, s-a trezit, desigur Revenim, ca nu ne vom putea abtine!

Romanul are suflet…

As fi vrut ca acest titlu sa fie serios. Dar e ironic. Pentru ca sambata m-am intrebat, serios, ce fel de educatie sa ii dau fetitei mele ca sa supravietuiasca in lumea asta??? Sa ii spun sa fie egoista pentru ca asta va primi , oricum, de la ceilalti? Sau sa o indemn sa incerce sa schimbe ceva? Oare merita? Oare are vreo sansa?

Sambata ma aflam in mall, asteptand sa ma rasfat cu un sendvis de la KFC. Erau vreo 50 de oameni acolo, nu exagerez, probabil stie toata lumea din Cluj cum e, de obicei, la standul asta. Cand am ajuns la casa, dupa ce am platit, probabil din cauza caldurii si a aglomeratiei, am lesinat. Am picat ca o mamaliga acolo, langa tejghea. M-am trezit jos, transpirand, cu vederea incetosata. Am stat putin asa, sa imi revin, dupa care am incercat sa ma ridic, ceea ce era destul de dificil pentru mine, din cauza burtii. Ma chinuiam sa ma prind cu mainile de tejghea sa ma pot ridica. Am reusit pana la urma, fata tocmai terminase de pregatit sendvisul, l-am luat si am reusit sa gasesc un scaun sa ma asez sa imi revin.

Unui om i se poate intampla asta, nu-i nimic deosebit pana la urma, nu?

Dar ce a fost deosebit pentru mine (trebuie sa precizez asta, poate pentru restul populatiei e perfect normal, de fapt, pentru cei prezenti acolo,  CU SIGURANTA e ceva normal) : NIMENI din cei prezenti nu m-a ajutat!! Nimeni nu m-a intrebat macar daca ma simt bine. NIMENI! De jos le vedeam picioarele asa, ca prin vis si realizam umilinta dubla, sa lesin in mijlocul multimii si sa nu ma ajute nimeni.

Asta e lumea in care va sosi Miruna? Chiar ne-am transformat toti in niste autisti, nu mai empatizam, nu mai simtim, nu ne mai intereseaza? Oare chiar nimic nu mai are valoare in ziua de azi, in afara de “dau asta doar daca primesc ailalta”?  Suntem obsedati de tot ce e tangibil, vrem sa aratam cat mai bine, sa avem cat mai mult, sa aiba pentru ce ne invidia lumea. Pentru un suflet bun sau un act caritabil nu te invidiaza nimeni, nu? Un gest de omenie nu-ti da nimic in schimb, nu-ti aduce nici vila visata, nici admiratia sexului opus (in alte vremuri ar fi contat asta), nici o promovare la job.  Si cum in ziua de azi doar astea iti pot aduce multumirea sufleteasca, in conditiile in care azi multumirea sufleteasca e egala cu “am cu ce ma mandri, in sfarsit” si “bifat, l-am intrecut pe vecinul, lui ii mai trebuie masina”, e clar ca o mana intinsa nu aduce nimanui nimic.

Dupa ce m-am adunat si ma odihneam pe scaun, nu stiam de ce sa ma sochez mai tare. De faptul ca eu, de obicei, nu lesin, sau pentru ca nu am primit ajutor, desi eram inconjurata de 50 de fiinte umane (oare? ).  Mi-a fost mila de mine atunci.

Acum mi-e mila de ei. Desi ei stapanesc lumea, nu eu. Macar eu imi stapanesc sufletul, nu mi l-am vandut.

 

Se vor scutura toti trandafirii

Zilnic vad in autobuz oameni in varsta, mai ales ca 30-ul merge in Grigorescu, un cartier foarte vechi al Clujului, pana la urma. Ieri am stat , pe scaun, langa o doamna simpatica, la vreo..60 de ani. Ochii ii erau  luminosi, zambitori, calzi, colturile gurii in sus, o prezenta atat de agreabila… Tinea un buchet de flori pe genunchi si, cand a coborat, l-a frecat de scaun, in invalmaseala, dupa care s-a uitat la el si a zis ” S-au scuturat? Toti trandafirii?  Hihi!” . Atat de tare mi-a placut de ea, de imi venea sa o pup si sa ii multumesc ca exista.

Nici o crema, nici un tratament, nici un scrub/gomaj/lifting etc nu te poate face sa arati asa. Daca pe interior esti gaunos, frustrat, invidios, rautacios. La tinerete, cand  ridurile inca testeaza terenul si nu se pot hotari unde anume sa se aseze, umbra unui fard poate insela. Dar batranetea te arata asa cum esti. E ca si cum te-ai intoarce pe dos ca o haina. Nu mai poti ascunde nimic din ce esti pe interior. Colturile gurii, ridurile de pe frunte, privirea terna, buzele roase, pometii incordati te pot da de gol. Am vazut batrani, despre care iti puteai imagina ca au trecut prin viata ca rata prin apa, intunecati, acri si goi. Am vazut batranele imbracate ponosit, cu mainile rosii de munca, zambitoare si calde. Am vazut zambete adresate unui gand venit pe fereastra autobuzului dar si plescait din limba chiar daca sunt locuri libere pe scaun.

Si mi-am dat seama ca trebuie, in primul rand, sa ai grija de interiorul tau, acela e cel care ramane. Stiu ca e un cliseu si ca nu am descoperit eu roata la caruta, dar simt nevoia sa scriu despre asta.

In goana asta in care traim acum, nu ne mai oprim sa ne tragem sufletul si sa ne mangaiem, ci adunam frustrari, ambitii, razboaie castigate sau pierdute, fericiri efemere in Mall sau  la job, mariri de salariu sau disponibilizari peste care aruncam, in fiecare dimineatza, un fard, un parfum, o haina, o tunsoare sau un barbierit. Credem ca luptam cu parul in vant si ambitia de a reusi. Ni se pare ca suntem speciali prin asta si nu coboram adanc adanc in noi, sa vedem ce ramane in urma.

Ce ramane se va vedea la un moment dat, cand nici un fard, nici un lifting, nici un implant de silicon nu va putea ascunde nimic. Vom fi intorsi pe dos si ridurile, care nu-s perfide, ci doar corecte-unde le faci tu loc, prin ceea ce esti, acolo se asaza- si ochii vor vorbi despre noi. Putem alege sa imbatranim frumos si sa ii facem pe cei mai tineri sa isi doreasca sa ne treaca vreodata pragul la o cafeluta de vorba, sau putem sa ne neglijam sufletul si sa stricam cheful unui autobuz intreg doar prin prezenta noastra acolo.

Vor fi persoane care vor spune ” Bine, pana la urma ce conteaza ce se intampla cand esti batran? Anii de tinerete conteaza!” . Nu am cum sa le contracarez afirmatia. N-am nici un argument la fel de cinic ca si intrebarea.

Eu stiu doar ca vreau sa imbatranesc frumos. Si sper sa nu fie prea tarziu pentru a ma ocupa de suflet atat de atent, incat sa arunc grijile, invidiile, frustrarile, neimplinirile si sa conserv gandurile bune, pacea,  rugaciunea, umorul si voia buna.

Cand tine luna 4 zile? Cand e gratis la RDS!!

Relatia noastra cu RDS s-a derulat ca orice relatie de amor care se respecta, adica a inceput frumos, cu artificiile de rigoare -Mama, au zis ca vin in 28 decembrie sa il instaleze, incredibil, la 9 dimineatza s-au si prezentat!! – dupa care artificiile s-au potolit -normal, a trecut misterul-, fiindu-le luat locul de micile probleme zilnice capabile sa erodeze relatia, daca nu mai e si altceva pe langa sclipiciul care iti ia ochii la inceput. Mai intai, a fost pragul decodorului: era sa nu il avem timp de cele trei luni “gratis”, pentru ca nu exista in depozitele de la Cluj. Eh, zic, nu exista padure fara uscaciuni si servicii romanesti fara hibe. In sfarsit avem decodorul. Reinvie dragostea, ca dupa o croaziera in doi impusa de criza de patruj’ de ani a sotului. Dar cum lupul isi schimba una, dar nu si ailalta, care e mai importanta, din pacate,  si la RDS incep sa dispara posturi TV. In fiecare dimineata aprobam din telecomanda inca o disparitie. Pe cand incepusem sa ne obisnuim cu acest caracter dificil al partenerului nostru, ne suna cineva de la “centru” sa ne anunte ca trebuie sa ne schimbam decodorul. Minunat. O facem si pe asta, o relatie se bazeaza pe compromisuri pana la urma. Aducem decodor nou, revin si unele din posturile pierdute, mai exact Private Spice, adica tot n-am rezolvat nimic, pardon, am capatat  o grija in plus: cam de cand avem noi, din nou, postul asta? Sa fi fost oare si cand erau parintii mei in vizita si au dormit in aceasta camera si, implicit, au butonat telecomanda??!?? Ma rog, am impartit vina (ca asa am invatat noi din reviste, ca niciodata nu e doar vina uneia dintre parti) si am mers mai departe. Fara net. Asa, brusc. Incercam azi, incercam maine, poimaine, nimic. Nefolosindu-ne foarte mult de el acasa, nu am realizat ca nu era o defectiune de moment (fie el si un moment prelungit pe-o saptamana) ci ni l-au “taiat”. Fara preaviz, clar, avem parte de un partener naravas si razbunator.In plus, cu hormoni clar feminini, din moment ce nu am primit, nici pana la aceasta ora, nici o factura, alintandu-se sa ii ghicesti gandurile si scadenta.

Tot la initiativa noastra, tot in numele aceleiasi culturi autohtone” incearcatotpana sahotarastidacadivortezi”, m-am luat frumusel de o aripa si m-am deplasat la Sediu. Deci nu sucursala, ci SEDIU. Unde o diploma ISO9001 nu-si gasea locul printre hartiile, canile, telefoanele mobile, agendele, posetele si hainele angajatelor , toate intr-o dezordine absoluta, de te lua ameteala. Am zis ca nu e treaba mea, fiecare are stilul propriu de lucru. Dar cand m-au intampinat doua tanti atat, dar atat de plictisite si scarbite, cu privirile goale goale, de le vedeam ceafa… mi-am dat seama ca relatia e deja pe butuci. La ghiseu aflu cu stupoare ca am de platit si pe martie. Hm, zic, pai aia nu era luna gratis? Imi zice tanti ca nu, ca lunile gratis au fost decembrie, ianuarie si februarie. Pai stati, zic, ca eu am abonamentul din 22 decembrie, instalat in 28. Decembrie. Cum adica DECEMBRIE E GRATIS?? Se pare ca din cele 486 de pagini de contract, am sarit eu vreun rand scris cu caractere de 2.5 in care era stipulat faptul acesta si in farama de inocenta care mi-a mai ramas, nu mi-am pus nici macar o secunda problema ca cele 4 zile din decembrie sunt, de fapt, una din lunile gratis, marca RDS. Nu aveam destui bani la mine sa platesc si pe aprilie, in concluzie merg si azi. Sa ma simt iar umilita de privirea bovina de dupa tejgheaua aia si asa foarte inalta pentru cei 156 de cm ai mei!! Nici macar nu s-a scuzat, in numele companiei, pentru ca nu a ajuns nici o factura. Nici pentru ca nu am primit nici o instiintare cu privire la sistarea netului. Am cerut o adresa de email pentru a face o sesizare si mi-a zis ca nu au. Companie furnizoare de internet nu poseda adresa electronica ?? Mi-a inmanat lenes un formular A4 pentru reclamatii si mi-a sugerat ca oricum nu are rost.

Si asa consider si eu. Ca nu are rost sa iti faci abonament la ei, chiar daca iti ia ochii tariful mult mai mic decat in alta parte. Serviciile sunt pe masura.

“Da, mama, cu biciu-n mine!!”

Pasea pe pod in ritm alert, ca si cum s-ar fi batut cu aerul. Si-a adus aminte ca asa mergea si cand era tanara adolescenta, cu dureri multe multe pe suflet….A oftat adanc si s-a rusinat si speriat cand si-a dat seama ca ofta cu zgomot. Ca batranii… “of, Doamne, Doamne….”. A mai facut cativa pasi si a oftat iar, la fel de zgomots . Pur si simplu nu se putea abtine, ofta din cele mai adanci unghere ale sufletului, ofta prelung, ca o tanguire pe care nu o putea opri sa se rostogoleasca pe gat. Nu-si dadea seama cum, desi se concentra sa nu scoata nici un sunet, pieptul nu o asculta si daca doar deschidea gura, suieratul parca atat astepta, sa iasa afara, sa mai usureze sufletul. “Asta doare cu adevarat…”

Se mintea? Ii mintea pe altii?  Nu. Era fericita. Uneori nu era sau fericirea aia roz, pufoasa si dulceaga era taiata brusc de o amintire, de un gest, un cuvant, o cearta,  o durere a altcuiva…Ca un tort izbit de pamant. “Ce comparatie tampita. Dar e a mea, deci merge, pentru ca eu o inteleg….”

“Fericirea se cumpara. Nu e greu de obtinut, dar nu o poti avea pe deplin. O cumperi cu renuntari, cu inghitit in sec, cu dureri suieratoare pe un pod…. Poate sa nu iti pese. Daca nu iti pasa, atunci poti sa te bucuri de o fericire intreaga, daca se intampla sa ai parte de ea, dar ii vei face pe ceilalti nefericiti cu siguranta. Da, nu-ti pasa, am inteles “

Si-ar fi dorit sa mearga asa mult si bine, isi imagina ca paseste incontinuu, fara oprire, ca trec sub pasii ei ape, carari nebatute, campii… Asa, ca intr-un film, i se derula in minte o calatorie neintrerupta. Ar fi alergat incontinuu. Ar fi fugit.  Dar nu ar mai fi avut fericirea ASTA. Poate ar fi avut alta, fara durerile ASTEA. “De fiecare fericire e legata o durere si daca nu ai intelepciunea si echilibrul interior sa le separi,  nu mai stii cand sa te bucuri si cand sa te izbesti cu capul de pereti “

A ales, desi nu stia pentru cat timp restul lumii nu va interveni, inconstient sau nu, in hotararea ei. De a nu aduce pe lume un copil, de a nu crea nici o legatura de sange sau emotionala in plus.  Copilul tau propriu e o sursa nesfarsita de fericire si durere. Griji, temeri, anxietati, dureri care nu se termina niciodata. O, da, si fericirea. Fericirea aceea pe care a gustat-o de sute de ori, fericirea aia cumparata. Cu pretul noptilor nedormite de durere adanca, sadica. “Nu, multumesc, nu pot mai mult de atat. Atat daruiesc, atat primesc, imi este de ajuns, poate ca imi tai sansa la o picatura de fericre in plus, dar tin departe si durerile care vin cu ea! “

Alerga si se gandea la cei lasati acasa. Pe fiecare l-ar fi scuturat de umeri si i-ar fi zis ca nu mai poate. Ca lupta ei era si lupta lor, dar o ducea singura, pentru ca lor li se parea prea grea si inutila. Sau doar in mintea ei lupta era a tuturor, pana la urma ce avea ea de a face cu fericirea, armonia si ECHILIBRUL lor?

Ii huruiau in urechi toate multumirile, toate laudele , toate vorbele de bine. “Mda, sunt perfecta. Inghit perfect, zambesc perfect, sunt ireprosabila in societate chiar daca in urma cu 5 minute eram in pragul divortului. Inteleg perfect, ascult perfect, imi aleg cuvintele perfect, gandesc perfect. Sunt perfecta pentru sotul meu, spal vasele perfect, ii sar perfect in brate seara cand vine acasa. Sunt copilul perfect, m-am maritat perfect, am o conduita perfecta. Si totusi nu ma luati ca exemplu.”

A visat dintotdeauna la echilibru, mereu i-a invidiat pe cei echilibrati psihic, provenind din familii echilibrate. Pentru ea, fericirea inseamna echilibru. Si dupa atatia ani de lupta, descoperea ca se afla pe nisipuri miscatoare, ca un cuvant, un gest, o strambatura din nas ar putea sa o determine, ca o ultima picatura, sa plece. Acum o facea sa ofteze lung, din fundul stomacului, ca si cum pana in momentul ala si-ar fi tinut respiratia.

A inceput sa se roage, desi gandurile ii zburau nebune prin cap si se trezea, cateodata, ca le verbalizeaza. Treceau masinile pe langa ea, asa ca ceilalti nu o puteau auzi. S-ar fi oprit acolo, in mijloc, in fund si ar fi plans. ” If I lay here/If I just lay here…/Would you lie with me and just forget the world? ” Era recunoscatoare pentru toate lucrurile bune din viata ei, avea si pentru ce, dar si-ar fi dorit sa nu SIMTA atat intr-o directie si sa nu aiba atat de mult autocontrol  in alta.  Si-ar fi dorit sa nu mai cantareasca fericirea si durerea. Si-ar fi dorit sa nu fi auzit atatea si atatea rautati. Si-ar fi dorit sa nu fi auzit nici durerile. Nici esecurile, nici revoltele, nici ambitiile. Nici sa se fi intamplat toate astea.

A continuat sa se roage cerandu-si iertare si pentru ca nu poate mai mult de atat. Ar fi prea mult inca un om. A vazut mame cu sufletul ros de durere pentru copiii ei, desi ei nu meritau intotdeauna jertfa asta si nici nu vedeau suferinta. Ar fi prea mult si nu mai gasea in ea nici un strop de iubire in plus, o astfel de iubire, impletita cu dureri si griji permanente. Permanente!

S-a intors acasa ca de obicei, fara vreo urma de framantari interioare, perfecta. A ras perfect, si-a sarutat  sotul perfect, si-a intampinat musafirii perfect.

Casa noastra

Nu, inca nu suntem fericitii posesori ai unei proprietati de aproximativ 55 de mp, la bloc, pentru care sa platim rate timp de 30 de ani. Dar speram sa fim in viitorul apropiat. (Dumnezeule, va dati seama ce sinistru suna sa ajungi sa speri la asa ceva??!!? Eu acum mi-am dat seama, dupa ce am asternut si concentrat intr-o fraza un vis care parea frumos… )

Si noi, ca toti cetatenii simpli din aceasta tara, care nu au facut nunta cu lautari, plicuri cu strigare si acorduri specifice intrarii fripturii, care nu au decat mosteniri genetice, speram sa ne ajute Prima Casa sa fim si noi apropitari (musiu chiar zicea ca ar fi tare sa dam in chirie aparatmentul, pe cand il vom avea, macar cateva luni, sa vedem si noi cum e de partea cealalta a baricadei )

Dar, la un moment dat de Dumnezeu, noi vom avea CASA NOASTRA. Exista deja una pe Planeta care se apropie foarte tare de idealul nostru dar, din pacate, nu poate fi a noastra. Si nu din ratiuni financiare.  Dar sper ca exista o copie fidela 

CASA NOASTRA  se afla undeva, in judetul Valcea si e alba cu maro, culorile manastirii. Are o curte mare in fata, pana la strada, cu o alee marginita de bujori. In restul curtii  se afla pomi aliniati, ca o mica livada si  o casuta mica, de lemn, pentru catel. Vara umblu desculta prin iarba grasa sau citesc, intinsa pe patura, la umbra…

Casa are un singur nivel, mansarda. O terasa la parter si una la etaj, cu balustrade de lemn. Cate doua felinare cu picior le strajuiesc pe fiecare.

Pisicile dorm pe terasa de jos, intr-un cosulet cu pernute, acoperit.

La parter e o incapere enorma, pentru musafirii lui musiu (sau comuni), deci nu voi insista asupra ei, pentru ca el hotaraste, in mare parte, cum e amenajata. Sper sa ma lase si pe mine sa imi pun rafturile pentru carti

Pentru musafirele mele am pastrat bucataria, care e mare mare mare si patrata si comunica, printr-o deshizatura de marimea unei ferestre, cu livingul de mai sus. Aici tinem telefonul. Fix, cu receptor greu.

Bucataria MEA e in stilul bucatariilor caselor vechi englezesti, cu o masa de lemn mare in mijloc. Peretii sunt din caramida rosie si de jur imprejur e mobila, incorporata, intr-adevar, dupa noile trenduri, dar confectionata din lemn masiv cu blat de marmura. Am multe ghivece, unele cu zarzavaturi, altele cu flori, acestea din urma aflandu-se pe pervazul ferestrei cu vedere spre curtea din spate. Aici iau micul dejun in fiecare dimineata (pentru ca locul asta imi prieste sa mananc la prima ora) si imi beau cafeluta (la ibric, mai era nevoie sa adaug?), vara cu geamurile larg deschise, ascultand cum se trezeste natura.

Uneori ne petrecem diminetile pe terasa, privind muntii, satul de la poalele lui, salutand vecinii care trec pe strada si mirosind aerul curat, rece si umed al diminetii.

De la parter se urca, pe niste scari interioare de lemn, catre etajul cu doua dormitoare cu tavane inclinate, de mansarda, dar nu foarte joase. Ambele au ferestre mari, ce ocupa jumatate de perete. In balconul cu pleduri taranesti eu imi beau seara ceaiul, inainte de culcare, la masuta cu scaunele din ratan.

In curtea din spate este amenajat un loc pentru gratar. Si o masa mare, cu scaune multe, pentru cat mai multi prieteni si o umbrela enorma sub care stam toti cand zilele de vara ne surprind cu ploi repezi si racoroase.

Dincolo de gratar se intinde gradina de legume. Am cultivat ceapa verde, ridichi, rosii, salata… Aici ne descarcam uneori de stresul de peste zi, adunat in 8 ore la birou. Sapam, plivim, cultivam -ma rog, e greu pana le invatam pe toate- povestind unul cu altul si, eventual, racorindu-ne cu o bere rece.

Aceasta este casa noastra. Stiu ca o vom avea si stiu ca Dumnezeu ne va ajuta sa ne bucuram de ea macar vreo 50 de ani.

Acum inteleg Sacrificiul

Cred ca deja v-am obisnuit sa am tot felul de ganduri demne (sau cel putin asa cred eu) de pus pe hartie inainte de fiecare Sarbatoare.Asa ca nu are rost sa vin cu explicatii, mai bine zic ce am de zis (eu mereu am ceva de zis, cred ca devine patologica treaba asta ).

Pentru prima data dupa….foarte multi ani, daca nu cumva in toata viata mea, am inteles sacrifiul lui Isus. Pentru cine ma cunoaste foarte foarte foarte bine aceasta afirmatie s-ar putea sa socheze putin, nu pentru ca am inteles eu ceva (desi si asta e foarte probabil) ci pentru ca suna , cumva, a habotnicie, ceea ce nu ma caracterizeaza. Dar trebuie sa scriu despre asta pentru ca e o experienta extraordinara pe care vreau sa o impartasesc cu voi.

Am stiut dintotdeauna, ca un (bun? ) crestin ce sunt, ce inseamna Saptamana Patimilor si Invierea. Daca as fi dat un test, as fi luat un 8-9. Dar anul acesta AM INTELES si, mai mult decat atat, AM SIMTIT! Sacrificiul Lui nu mi s-a mai parut asa, un pic paralel cu viata mea (nu contientizam asta pana acum) sau, mai bine , paralel cu timpurile in care traiesc eu. Nu reuseam sa asociez  Patimile Lui de atunci cu mine si viata mea de acum. Nu stiu daca pot fi eu destul de explicita.

Acum inteleg si ma simt datoare sa tin postul macar in aceasta saptamana, in numele patimilor Lui. Sa tin postul cu toate cele, adica sa incerc sa nu ma enervez, sa nu judec, sa nu barfesc, sa nu dau importanta lucrurilor marunte, etc.

Sacrificiul Lui ar trebui sa apara mereu in sufletele noastre, pentru ca scopul lui a fost sa fim noi mantuiti de toate pacatele si sa ne arate iubirea Lui fara limita. Si cat mi-a luat sa simt asta!!! Cate pacate am facut, fac si cu siguranta voi face si El a patimit pentru mine, pentru noi toti. Saptamana Mare e, cu adevarat, sfanta, ar trebui sa fim smeriti si recunoscatori. A propovaduit iubirea iar sacrificiul Lui a incununat asta. Nici o fiinta omeneasca nu ar putea sa ne iubeasca asa! Dar noi asteptam, in continuare, ca fericirea si pacea si iubirea sa ne fie oferite de cei din jurul nostru, fara sa intelegem ca El e singurul care ne poate da asta! Ca ne-a dat si ne va da in continuare, indiferent de cat de pacatosi am fi.

Manifestam recunostinta fata  lucruri atat de mici si neinsemnate pentru noi si ne rasfatam in ceea ce-L priveste. Raspundem Lui si actelor Lui de iubire (atatea si atatea bucurii care ne inconjoara) cu rasfat si uitam sa fim recunoscatori.  Il alungam din interiorul nostru si Ii ocupam locul cu lucruri efemere si goale.Asteptam raspunsuri si rezolvari in zadar de la altii si nu avem incredere in El ca singurul care ne poate da tot ce ii cerem. De cate ori am preferat sa suferim si sa ne zbatem si am intors spatele Lui, aproape la propriu, Lui  care are toate raspunsurile,  care chiar ne poate ajuta, indiferent ce suferinta avem sau cat e de mare. Nu avem incredere in iubirea Lui si in ajutorul Lui venit din aceasta iubire de care noi nu suntem capabili. Si ne-a si demonstrat iubirea asta, prin Sacrificiul de care trebuie sa ne aducem aminte acum, in prag de Inviere.

Nu sunt habotnica. Ba, mai mult, sunt cuprinsa de un fel de curent New Age, bazat pe gandirea pozitiva si credinta ca pot. Dar am inteles ca toate cartile care te invata sa te iubesti, sa te stimezi, sa te cunosti, sa te asculti, sa intelegi lumea din jurul tau, sa intelegi cum functioneaza fiecare si ce anume ii motiveaza, care te ajuta sa fii mai bun, mai echilibrat, mai disciplinat, mai performant, in toate apar perceptele religioase, chiar fara a se face referire la ele, fara a fi nominalizate, fara a se aminti Biblia macar.

Chiar si Sacrificiul Lui pentru care trebuie sa fim recunoscatori si care ar trebui sa insemne , pentru noi, mult mai mult.

Sunt fericita! Ca am inteles, ca SIMT. Ca totul are un sens.

Si totul se leaga si in inima mea.

P.S. As fi vrut sa va mai scriu si altceva azi, dar cred ca voi pune un articol separat, pentru lucrurile lumesti 

Dar lebada, lebada, de ce nu e lebada?

Castelul vazut de pe terasa restaurantului

Acest post nu e despre ape, cum probabil ati putea crede, ci despre munte.

Weekendul care tocmai a trecut a fost unul romantic in familia noastra, adica am mers doar noi doi undeva. Asta e singurul aspect romantic al tuturor iesirilor noastre de acest gen Nu exista lumanari, petale de trandafir, lenjerii insinuante, sticle de vin rosu care… stiti voi,  nopti nedormite din motive de activitati carnale… Nu, romantismul nostru se apropie, cred, de cel al cuplurilor care aniverseaza nunti “pretioase”, de la argint in sus.

Adica suntem doar noi doi, dar: bem bere daca vrem bere, mancam fasole cu ceapa daca de asta ne e pofta, nu ne inchidem in camera, ne plimbam prin imprejurimi, cumparam tot felul de chestii iar seara adormim bustean amandoi. Dar suntem unul cu celalalt si povestim. Ca doi batrani. Ne si certam uneori. Asa, ca acasa.

Si totusi, la intoarcere, efectul zilelor petrecute in doi se simte si se simte frumos. Chiar daca ne-am ciondanit incontinuu cat am fost in vacanta, cand ajungem acasa parca ne iubim si mai mult. Important e ca amandoi dam acelasi inteles romantismului, asa ca nici unul nu se simte frustrat.

Asa. Deci va spuneam ca am avut parte de un weekend romantic. Adica am fost la Bran, la un complex de vile si agrement, singurul loc din localitate unde ai ce sa faci cand nu vizitezi Castelul. Si vorbesc serios.

Bine, ne-am intors falimentari si cu o amenda de radar (65km/h in localitate, de tot rasul, asa patim mereu cand ne ia radarul, numai pentru depasiri jenante de viteza ), dar tot nu-mi pare rau ca am fost. Ne-am relaxat (in pauzele de uitat in portofel -pfai, eu am crezut ca fac parte din clasa de mijloc si-mi permit, dar se pare ca trebuie sa ai SI MAI MULTI bani ca sa nu stai stresat in vacanta) si ne-am deconectat de la ritmul si rutina din Cluj.

Am pornit vineri dimineata, pe la 8, cu voie buna si nerabdare. Domnul meu purta deasupra capului norisori gata sa se ciocneasca din cauza ca a dormit prost, dar, pe parcurs a aparut si soarele cu o urma de  cer variabil Sper ca nu datorita domnisoarelor liber profesioniste  pe care le-am intalnit pana in Sighisoara- multe, nu gluma si una chiar avea scaunel. Nu glumesc.  Imaginati-va o tanti cu ciorapi roz, fusta pana in…nu, ca nu-mi permit, decolteu tot pana unde era fusta, stand picior peste picior,  pe marginea drumului, pe scaunel. Deci si traseistele se tem de varice. Mai bine s-ar teme de potentiali maniaci, de boli, de de de…. Ma rog, nu e treaba mea sa judec, dar nu pot sa nu ma gandesc ca isi pun viata in pericol. Sau ma uit eu prea mult la stiri.

Drumul pana la Brasov a fost plictisitor in rest. Zic in rest, adica pe unde nu apareau vanzatoarele de placeri, pentru ca eu am fost fascinata sa vad asa ceva la ora aia. Peisajul e urat, despre Sighisoara nu am putut sa imi fac vreo idee, pentru ca am vazut cetatea din mers -pare frumoasa.  Tg. Mures mi s-a parut frumusel si cochet. Drumul intre Brasov si Bran e … aproape impracticabil. Spart, peticit aiurea, nu poti merge cu mai mult de 40 km/h. Adica poti, dar numai daca vrei sa iti mai reziste masina maxim 6 luni.

In Brasov GPS-ul a luat-o razna si s-a ratacit. Si la intoarcere la fel. Nu stiu cine ar putea sa ma lamureasca de ce ne-a bagat prin parcarile blocurilor si ne-a intors  in acelasi punct, desi noi nu am facut nimic sa-l bulversam. Ma rog, inca nu s-a tinut de promisiune d-l meu sa-i dea pantalonasii jos si sa il bata la fundutul gol. Ii mai da o sansa, probabil.

Cand am ajuns la Complex, eram obositi dar curiosi. Ne-a intampinat o d-ra destul de amabila care ne-a sugrumat incheieturile cu o bratara rosie ce ne asigura accesul gratuit la activitatile de agrement. Incantator pana am descoperit ca ce ne interesa pe noi mai mult, tiroliana si tirul cu arcul,  se desfasurau in decurs a jumatate de ora. Pentru toti turistii cazati. Adica pus echipament, urcat scarile pana in vf copacului, hai hai, curaj gaina ca te tai, tinut de hamuri, dat drumul pe tiroliana (cam inceata, fiind textila, nu foarte pe gustul meu, desi mult mai inalta decat la Parc Aventura, m-a cam luat cu tremurici);  la capatul franghiei un domn statea in pozitia de prindere (imi era teama ca voi veni cu adidasii fix pe fata lui zambitoare si amabila, asta ma cam crispa ), te ajuta sa cobori si pe cand traversai podul sa te dai iar… coada. M-am distrat cu tiroliana doua ture pentru ca asteptau si altii. Si jumatate de ora e mult prea putin pentru cati turisiti incap acolo. Si tot in aceasta jumatate de ora am tras si cu arcul. Dar am nimerit funia sacului pe post de tinta, deci sunt tare. Nu imi mai simteam buricele degetelor, dar ce mai conteaza cand am mirosit victoria?

Tot in complex, tot pe baza bratarii fermecate, am vazut o caprioara. Si un paun. As fi vazut si iepurasii de pe pliant, daca i-as fi gasit.  Am vizitat o stana traditionala si mi-a placut foarte mult. Parca m-am simtit mai aproape de traditiile romanesti care uneori ma fascineaza, alteori ma sperie prin salbaticie

Serile dansante organizate de stafful complexului au fost chiar reusite si mi s-a parut geniala ideea de a oferi si turistilor -care nu merg in (mini)vacante sa se imbete ca porcii in camera- o alternativa de a petrece seara, dupa o zi petrecuta in aerul curat si liber de la munte. Vineri seara au fost dansuri grecesti (ansamblul de dansuri Zorba- niste tineri foarte simpatici) si a cantat (live, dureros de live) o domnisoara din Brasov, pe numele sau Livia. Si a mia oara nu am putut sa inteleg de ce sunt promovate toate fundurile topaitoare, emitatoare de sunete nearticulate si cand canta si in interviuri, iar fete ca aceasta, care m-a socat cu metamorfoza si puterea vocii ei, raman anonime.  Sambata seara a cantat alta domnisoara careia nu i-am retinut numele si care nu s-a ridicat la inaltimea celeilalte, dar a facut atmosfera frumoasa, si a fost si foc de tabara cu chitara si vin fiert. Impresionant. Cel putin pentru mine.

Ce nu mi-a placut (trebuia sa existe ceva care sa nu imi placa): in primul rand ca nu am gasit camera curata. Nu am gasit banda de hartie care asigura ca baia a fost dezinfectata ceea ce ma face sa cred ca personalul de acolo e si foarte sincer, pentru ca oricum se vedea ca nu s-a spetit nimeni sa arunce cu vreun produs de curatat in cada (care era murdara), chiuveta si wc macar asa, de miros. Intre cada si perete erau sapunele ratacite si hartii si alte mici gunoaie, covorasul era ud si asa a si ramas pana duminica. In dulap am gasit haine care nu-mi apartineau si sper ca macar sa fi ramas de la cei care au ocupat camera chiar inaintea noastra si nu in urma cu vreo 5 generatii de turisti (nu ca ar conta, dar sa nu imi depaseasca mie pragul psihologic) iar pe suportul de televizor (absolut minuscul) era un praf de doua degete. Avand in vedere ca e un concept de cazare si agrement care se respecta si care se vrea la standarde occidentale (cu preturi pe masura, v-am zis ca ne-am intors falimentari), mi se pare o scapare importanta mizeria.

Al doilea lucru care nu mi-a placut a fost faptul ca peste tot, pe unde te plimbai, pe aleile altfel frumoase si feerice seara, cu felinarele aprinse, te izbeai de afise rosii. Imi zgariau retina si ma aduceau inapoi in mediul urban.

Bine, din afise iti puteai da seama si cat e de paranoic managementul clubului. Deoarece ei nu-s asuma nimic: nu-si asuma cum finalizezi activitatile de agrement (daca se rupe franghia pe cand aproape sari in bratele d-lui ce te asteapta la capatul ei si nimeresti in rapa… e fix treaba ta, nu?), nu-si asuma nici un fel de accident, nici un furt, nici o ciocnire in parcare, nici o calamitate naturala (daca esti inundat pe teritoriul lor si nu ai cum sa-l parasesti din cauza canalizarilor lor proaste, platesti cazarea in continuare? ) , nu-s asuma folosirea hamacului (se rupe sub tine ca e din paleolitic… slabeste frate, sa te tina) iar cireasa de pe tort e ca nu-si asuma urmarile folosirii piscinelor! Sa ma fac inteleasa. In pliantele Clubului si pe site apar, pintre facilitatile asigurate de bratara rosie, 3 (trei) piscine. Ele arata frumos, au sezlonguri pe margine, nisip… numai bune vara, sa te racoresti in ele. Dar evident un alt afis rosu iti atrage atentia ca aceste oaze sunt ..cu rol decorativ!!! Piscine cu rol decorativ!!! Adica e clar ca buna ziua ca nu se va dezinfecta apa aia never si daca o folosesti si iei oaresice ciuperci, e doar vina ta, pentru ca ei te-au anuntat ca nu-s destinate scaldatului!!!

A treia chestiune care mi-a stat pe creier a fost…lebada.

Eu stiu de acest club de la sora-mea care a fost intr-un team-building in iarna acolo si a stat intr-o camera mai scumpa (mult mai scumpa) decat cea in care am stat noi. Si mi-a povestit foarte incantata despre  cand s-a intors. Inclusiv despre lebada din prosop care o astepta pe pat. Si noi, cand ne-am cazat, ia lebada de unde nu-i. Prosoapele erau impaturite seci pe pat. Am iesit pe balcon si am tras cu ochiul la camerele alaturate: cea din dreapta era mai scumpa cu siguranta, avea cearsafuri din satin si…avea lebada. Cea din stanga era cu cearsafuri albe, ca ale noastre si…nu avea. Deci din diferenta de pret la camere se plateste o mana de lucru care realizeaza lebede din prosop??!?? Pentru ca am ales o camera la 120 de lei inseamna ca nu-mi permit lebada? Si eu am vrut lebada!!!! (

Per ansamblu, v-am zis, a fost o experienta frumoasa sa petrecem weekendul in acest loc, dar cred ca totusi mai trebuie sa lucreze putin la aspectul de occidental aplicat romaneste.

Castelul este superb superb, are o incarcatura istorica fascinanta…. Sa ating toate lucrurile alea, sa respir aerul ala…. Am iesit transfigurata de acolo, am simtit ca m-am intors in 1800 pentru o ora si ceva, chiar am simtit. Imi venea sa tac sa nu deranjez pe cei ai casei

Castelul vazut de pe terasa restaurantului

Focul de tabara

Incaperea mea preferata din Castel

Gastronomia de weekend

Iata ce am mancat bun weekendul asta.

BFC-ul (adica B… fried chicken) e premiera, crevetii cu paste ies mereu foarte buni iar branza cu aspargilius … sa va spun? Bine, daca nu impratasesc cu voi asta, atunci cu cine sa o fac? Ei bine, pana la aceasta varsta nu am mancat niciodata asa ceva. Desi am luat atatea salarii. Dar cred ca m-a tot urmarit ideea ca “nu-mi permit” din vremurile in care chiar nu mi-o permiteam. Urmeaza icrele negre, am zis.

Aveti expunerea activitatilor mele culinare :

Platou "frantuzesc"-cat s-a putut

Creveti cu paste

BFC-premiera in familie: pane-ul cu fulgi

BFC-detaliu

Barbatul care nu insala… dimpotriva!!

Nu am terminat “cercetarile”, in concluzie nu va pot spune cat de extinsa e aceasta categorie. Doar ca am descoperit-o intamplator, cand fostul meu prieten despre care nu mai stiam nimic de ani buni, dar de care imi aminteam ca fiind  un tip prietenos si vesel, vorbaret si curios, n-a binevoit a-mi raspunde, pe mess, la felicitarile mele pentru fetita lui care tocmai se nascuse. S-a facut imediat offline, ca nu cumva, probabil, sa las sa curga un val de declaratii (ca doar in toti anii astia eu nu am avut o viata, n-am existat decat pentru a ne reintalni,  mi-am pregatit indelung discursul pentru momentul suprem, asta a fost telul meu ) sau poate de teama ca  sotia lui ar putea sa interpreteze urarile mele de bine si sanatate ca find perverse declaratii de amor ghebos si dragoste cu dioptrii. M-am iritat si mi s-a parut de prost gust. Nu in numele “marii iubiri”,  ci in numele anilor care au trecut  de cand ne cunoastem  si urmand conduita bunelor maniere,  ar fi fost de bun simt sa imi raspunda.  Zic eu.

Apoi mi-am amintit diverse cazuri. Am eu o expresie, imprumutata, cred, de la sora-mea, cand ii multumesc cuiva pentru un cadou/ surpriza sau cand sunt foarte incantata ca s-a incheiat, fericit, o situatie: “Imi vine sa te pup!! ” Si s-a intamplat ca intr-o zi, la job, sa fie o astfel de conjunctura care ma implica pe mine si “salvarea” a venit de la colegi. Si eu am inceput sa topai (sunt o persoana care isi manifesta zgomotos si exuberant bucuria) si sa zic “ce bine, ce bine, imi vine sa va pup!!”. S-a lasat o tacere seaca si unul din colegi a zis, la fel de sec : “lasa-ne tu pe noi, nu ne pupa, noi avem neveste,  tu ai barbat pe care sa-l pupi”. What?? Mi-a venit sa le zic ceva urat legat de activitati si servicii  sexuale pe care NU doream sa le ofer lor, dar am inghitit in sec, odata cu asta ducandu-se naibii toata bucuria mea.

Altadata un coleg de la Bucuresti a venit in interes de serviciu la Cluj si , considerand frumos din partea noastra, a fetelor, ca l-am tratat cu atentie, cafele, masline, etc, ne-a daruit cate un buchet de flori. A fost un gest minunat pe care noi, sexul sensibil la asa ceva, l-am admirat profund si l-am dat exemplu colegilor nostri de birou. Unul dintre ei, care va mai aparea cu niste exemple, a emis, din putul relatiilor perfecte : ” Ce-ar spune nevasta-mea daca eu as aduce flori colegelor de birou?”  (Si totusi colegul de la Bucuresti e insurat si era si atunci) . Ma, nu stiu ce-ar spune ea, dar stiu ce-as spune eu: ca e important ca un barbat sa se comporte frumos cu toate femeile din jurul lui (atent, nu insinuant sexual sau facand avansuri), sa dovedeasca recunostinta fata de gesturile gratuite ale lor (cafeaua de dimineatza pentru toti colegii, de exemplu) pentru ca, daca nu are “grija” decat de nevasta, cand ii va trece pasiunea, ii va trece si atentia. Comportamentul in astfel de situatii spune multe despre un barbat, in general.

Acelasi domn si-a exprimat principiul conform caruia el nu danseaza cu alte femei cand merge la un eveniment dansant, daca este cu sotia lui. Eu m-as bucura daca domnul care ma insoteste de cativa ani ar dansa si cu altele, m-as simti mandra ca e galant. Din pacate el nici cu mine nu danseaza

A treia perla deontologica a fost reprezentata de replica( in timp ce eu ma intrebam cu glas tare  daca nu ar fi mai bine sa cumpar eu martisoarele pentru colegele lui musiu, ca el nu are timp, pentru ca VREAU ca el sa fie atent cu fetele din birou ) : “Da…asa…incurajeaza-l…ca vezi tu!” Mie mi s-a parut deplasat. E ca si cum el, coleg cu mine fiind, isi scuza viitoarea nesimtire de a nu-mi oferi un martisor.

Poate toate aceste trei replici ale lui au fost glume. Inclin sa cred ca nu iese fum fara foc totusi, mai ales ca il cunosc destul de bine si l-am vazut manifestandu-se si in alte circumstante.

Am mai intalnit barbati care tineau mortis sa anunte ca sunt insurati si ca-si iubesc nevestele , desi  nu schimbam decat doua vorbe;  sau barbati cu care ai fost si care , dupa ce se insoara, te evita pe strada, chiar daca despartirea s-a produs in termeni amiabili sau acum 100 de ani ; sau care nu accepta nici un fel de gluma pentru ca au impresia ca tot ce glumesti tu in prezenta lor nu inseamna decat ca iti alearga hormonii peste tot si  tinta clara e sa iti rezolvi problema asta ACOLO SI ATUNCI; exista si barbatul care chiar devine agresiv in modul de a respinge ceea ce crede el ca sunt insinuari , desi tu stii ca nici daca ar fi singura posibilitate de procreere de pe planeta, tot nu ati ajunge sub acelasi asternut. A, era sa uit de cel cu care glumesti-poate mai… indraznet, el glumeste cu tine la fel (de fapt el incepe), apoi ii povesteste prietenei lui la telefon, de fata cu tine, cum te dai tu la el. Si tu, care nu ti-ai inselat niciodata partenerul si nici nu stii daca ai fi in stare vreodata sa o faci (e o tampenie sa spui ca tu niciodata nu vei insela, pentru ca nu ai de unde sti ), te simti de parca tocmai te-ai culcat cu jumatate din populatia bovina purtatoare de penis din  oras.  Acest gen de atitudine masculina se prelungeste prin a-i marturisi partenerei, dupa vreo aventura de o noapte, a doua zi dimineatza, totul cu lux de amanunte, ca la spovedanie (care e o alta tampenie, din punctul meu de vedere. As vrea sa ii transmit, pe aceasta cale, sotului meu ca daca, vreodata, va pasi gresit iar eu, printr-o minune, nu voi afla-desi ma indoiesc, am un nas fin in aceasta directie- , SA NU IMI SPUNA!! Ar fi dureros si inutil. Sa isi asume urmarile daca se intampla sa aflu-care ar fi definitive, dar sa nu imi marturiseasca ) .

Si niciodata asemenea barbati nu se gandesc ca poate tu NU ESTI INTERESATA DELOC, ESTI LESBIANA, ESTI INTR-O RELATIE, NU TE INCURCI CU BARBATI “INDISPONIBILI”  sau, pur si simplu, TII MINTE  PERFECT DE CE V-ATI DESPARTIT SI NU VREI SA REPETI EXPERIENTA.

Nu stiu ce e cu specia asta. Pot banui, in schimb, ca e vorba de niste frustrari, impunerea unui anumit stil de viata sau teama de a nu pasi gresit intr-o relatie in care nu crede sincer. Sau de parerea proasta despre ei insisi. Sau de niste sotii foarte geloase.

Nu stiu daca ati inteles la ce gen de barbat m-am referit in acest articol. Fidelitatea mi se pare salutara, nu militez importiva ei.  Dar ma enerveaza barbatii care confunda lucrurile. M-am simtit prost de multe ori fiind inteleasa gresit.

Consider ca daca esti sigur pe relatia ta, pe sentimentele tale, nu te prinzi nici daca cineva se da, cu adevarat, la tine, nici macar nu iei in calcul posibilitatea asta. Nu vorbim de cazurile de hartuire sau insistenta patologica.

Daca te concentrezi sa faci cunoscute “limitele” comunicarii cu o femeie, daca respingi avansuri inexistente, inseamna ca exista o problema. La tine, la partenera, la voi. Daca anticipezi bice si chiloti de piele in cafeaua pe care ti-a oferit-o o colega sau in felicitarile adresate pe mess, inseamna ca exista o problema.

Daca esti barbat aflat intr-o relatie si te-ai recunoscut in descrierea asta… Si daca te-ai mai si infuriat….

UPDATE: Azi, 8 martie 2010, mi-a scris d-l cu felicitarile pe mess (scriu despre el nu pentru ca as fi eu setata, ci pentru ca noi nu ne-am spus NIMIC de cand ne aflam, comod, unul in lista celuilalt si care, dupa cum ati citit, nu a binevoit a-mi raspunde cand l-am felicitat frumos si decent ) . Cand am vazut ca sunt atentionata ca ….. mi-a scris ceva, m-am gandit :” Pfai, sa vezi ca acum imi scrie ca s-a intamplat oaresice cataclism atunci si de asta a fost nevoit sa iasa de pe mess, fara sa imi raspunda, iar o  amputare pisicologica a degetelor l-a impiedicat sa imi mai scrie vreodata ceva!”

Dar nu. Va redau fidel (exceptand id-ul si linkul pe care mi l-a trimis) conversatia:

‘mnealui: za link / un vot daca se poate
JE: s-a putut
JE:
JE: bafta!
‘mnealui: mersi

Salutul si LAMULTIANI-ul de 8 Martie  lipsesc NU pentru ca nu le-am redat eu aici, ci pentru ca NU EXISTA.

UPDATE2: A mai descris cineva acest gen de barbat, dar in mai putine cuvinte, de fapt a concluzionat foarte bine: “si …eu am ghicit in articolul tau …genul de barbat (…) tinut din scurt de femei…desi n-ar recunoaste…si …genul care nu prea are succes la femei….iar  asa zisa fidelitate…de fapt e masca pentru …..”neajunsurile ” lor” “

EXACT.