In prag de iarna

Voi toti care imi cititi blogul, stiti foarte bine ca acest blog nu este , nicidecum,  unul care sa trateze subiecte politice.

Dar ieri m-a apucat un simt civic fantastic si am mers la vot. Cu inima deschisa, cu siguranta ca votez pe cine trebuie, pentru prima data nu am fost confuza si chiar am zarit, in noianul de indivizi avizi de putere, pe unul care mi-a inspirat incredere. N-a iesit in primii 3. Am fost foarte dezamagita, pentru ca n-am mai avut nici o speranta ca se vor indrepta, vreodata, lucrurile si in tara asta.

Acum am, din nou, o lehamite fata de tot circul asta, de tot noroiul asta in care se scalda si ei si noi. Si nici macar nu stiu pe cine sa votez in turul II. As vrea sa imi fac datoria fata de stat, de fapt sa imi exercit un drept pentru care niste stramosi de-ai mei si-au dat viata, dar , pur si simplu, n-am pe cine alege. S-a creat un blocaj in mintea mea, nu mai reusesc sa fac nici o diferenta. Intre ei. Daca nu merg la vot, promit sa imi fie rusine!

******

Voi lucra pe o casa de marcat. Stati, n-ati inteles, nu am nimic cu cei care lucreaza cu asa ceva. Sa nu ma suspectati de infumurare sau mai stiu eu ce… Eu am ceva cu MINE, in firma ASTA, pe postul ASTA, lucrand la o casa de marcat. Pentru ca aceasta casa de marcat va aduce dupa sine clienti (mai) nespalati, (mai) nesimtiti, (mai) multi…. Iar biroul va fi transformat intr-un magazin. Si eu, intr-o secretara-contabila-vanzatoare . Si studiile mele… pet-uri pe Olt. Pe Somes, pardon, ca sa pastram pozitionarea geografica.

Si nu m-a intrebat nimeni daca …ma deranjeaza. Daca e ok. Nici macar nu a incercat cineva sa ma convinga, ipocrit si gretos, ca imi va fi mai bine. Ca doar e criza economica! Ce motivatie mai buna poate fi oferita angajatilor?

******

Nu ne putem hotari, in spiritul capitalist care se vrea a fi introdus intr-o organizatie de 30 de oameni, cand sa fim liberi. Suna fain “cand sa fim liberi de 1 Decembrie” . Ca daca fix in ziua AIA ne bate la usa clientul cel mai vanat din Europa Centrala si de Rasarit si noi il ratam?!?? Sa fim intelesi, asta poate insemna ca si de 1 Decembrie (chiar de 1 ) am putea, totusi, sa facem cumva sa venim la serviciu pentru ca nu putem sa nu luam in calcul ca acel client, despre care povestim, acea Fata Morgana a comerciantilor, arputea da  liber angajatilor intr-o cu totul alta zi, ca de 1 sa fie plini de energie si dornici sa lucreze! Si sa ne goleasca noua depozitul, clar!

In numele aceleiasi crize economice!

******

Pe langa gandacii de bucatarie cu care am castigat cateva etape, dar nu si Cupa, mi-au mai aparut niste dihanii. Ceva de lemn. Care nu arata asa cum imi zice toata lumea ca ar trebui sa arate dihaniile de lemn.  Ceea ce nu poate decat sa ma incante: traiesc intr-un mediu atat de natural, incat maine-poimaine ma pot astepta sa imi “creasca” o jungla. In casa. Ca doar  parchetul si mobila (de prin paleolitic) reprezinta un mediu fertil , datator de diverse forme de viata capabile sa se si modifice in contact cu atmosferele .  Un adevarat ecosistem. Stiu ca ma invidiati. Mai ales ca nici macar nu e casa mea, e chirie. Hai, vad, sunteti verzi de invidie.

******

Stiti voi adevarurile alea incontestabile din revistele pentru femei, de la rubrica cu iz metafizic, denumita , de cele mai multe ori: “Cum sa intelegem barbatii” ? Sunt niste afirmatii care iti intra pe o ureche, neuronul tau care a apucat sa nu se indragosteasca aproba constiincios, si ies pe ailalta ureche. Gen “barbatii nu stiu sa asculte” sau “barbatii chiar nu se gandesc la nimic cand afirma ca nu se gandesc la nimic” sau “barbatii uita complet tot ce ti-au promis, la inceputul povestii voastre de amor, dupa aproximativ 6 luni de relatie”. Si tu dai din cap revelator…”Exact, de asta nu pot discuta cu el cand e meci, e concentrat, nu inseamna ca nu ma mai iubeste!”, dupa care, urmatoarea data cand el se va uita la meci iar tu vei incerca sa ii povestesti despre noul iubit absolut perfect al lui Nuti, vei face aceeasi scena, ca nu te asculta, nu te intelege iar faptul ca nu e interesat de Nuti si povestea ei de dragoste, pentru ca CFR-ul tocmai a ratat un gol,  nu inseamna altceva decat ca e un nemernic insensibil.

Si iar vei citi articolul cu pricina. Si iar…

Daca ne-ar intra bine in cap unele lucruri, pe care ni le zic altii, n-ar trebui nici sa ne decupam articolul si sa-l punem la pastrare ca pe Psalmi, nici sa ne mai batem capul incercand sa intelegem specia asta. Pentru ca… de obicei lucrurile “negative” despre barbati sunt adevarate.

Eu am descoperit ca, daca la inceput, oceanul era doar un pahar cu apa pe care l-ar fi trecut inot numai ca  sa ma distreze pe mine, ei bine, acum, iubirea asta “asezata” a creat asa o zona de confort, incat si apasarea butonului pe telecomanda reprezinta un SACRIFICIU ! Din partea lui. Si mereu, la cerintele mele, exista o solutie de compromis, mai la indemana, care sa nu il scoata din zona aia. Ceea ce ma face sa ma transform, din Ileana Cosanzeana, in Vitoria Lipan. Simt, aproape fizic, cum imi cad cositele blonde!

******

Acum astept Craciunul. Si mi-am propus ca, pentru prima data, poate, sa SIMT, cu adevarat, ca aceasta sarbatoare e in cinstea NASTERII DOMNULUI, nicidecum in cinstea mea, a cunostintelor, a stomacului meu si a distractiei personale. Ar fi minunat sa ne amintim ca noi, fara El, n-am fi fost nimic, ca El e mereu langa noi, trebuie doar sa ne oprim putin din goana asta nebuna catre nicaieri si-i vom simti atingerea. Ar fi minunat sa INTELEGEM aceasta Sarbatoare. Si ar fi minunat SA NE BUCURAM de Nasterea Domnului, pe langa bucuria petrecerii lumesti.

Desigur, asta nu inseamna ca nu topai de incantare cand vad ornamentele in magazine. Sau cand ma gandesc ca va ninge, la un moment dat. Sau cand ma gandesc la cadourile de sub brad… si la tara lui Mos Craciun in care mi-ar placea sa merg!

Va pup si ma bucur ca v-am regasit, cititorii mei dragi!

Fara titlu…

Stiu ca nu am scris de multa vreme. N-am simtit nevoia. Adica am simtit, dar v-as fi innebunit iar cu fraze depresive de care probabil v-ati saturat. Vizualizam fetele cititorilor mei dragi deschizand pagina blogului meu si dand ochii peste cap a “iar e deprimata..” . Nu va invinovatesc pe voi, ma invinovatesc pe mine, sa fie clar!

Dar ma chinuie anxietatea si atacurile de panica de vreo trei saptamani. Am adunat, vorba prietenei mele, un balast acolo, in suflet si am cedat.  M-am trezit intr-o negura pe care o cam uitasem si m-am “ascuns” sufleteste cumva, parca n-am avut chef sa povestesc nici cu mine, nici cu altii despre asta.

Partea draguta este ca sora-mea imi zice ca am umor pentru o persoana care trece printr-o asemenea perioada !

“A sti sa razi in clipe tragice inseamna a stapani tragicul!” zicea cineva, nu?

Un eveniment simpatic a fost teambuildingul de la Brasov din 19-20 septembrie. Am fost in Parc Aventura, m-am catarat prin copaci, mi-au tremurat genunchii, mi-a stat stomacul in gat la prima tura pe tiroliana (dupa care am devenit fan declarat), dar am scapat de o parte de “balast”! A fost o experienta…speciala, m-a ajutat mult sa descopar lucruri noi despre mine, sau, mai bine zis, sa scot la iveala Andreea aia care a visat toata adolescenta sa se catare pe munte, dar a sfarsit, dupa esecul examenului la facultate,  lamentabil, intr-un birou, cu diploma de Functionar Public. Superior, chiar. 

Pe langa acest parc, am fost la paintball, unde am impuscat cu o sete de care nu ma credeam capabila (am stofa de criminal? ) Am capatat o vanataie de toata frumusetea, dar mi-am purtat-o cu mandrie, ca un erou!!

Cateva poze:

Cam atat. Acum ma asez  intr-un colt si astept sa imi treaca.

Noi sa fim “tonificati”, bine ca nu intervine nimeni….

Sunt in pragul unui lesin. Nu, neuronii mei sunt in pragul unui lesin. Vorba lui Margineanu, adaptata: “Tine-i, ma, ca cadeeeeeeeeee…”.

La TV. Eu. Si ei. Niste…modele masculine , stripperi, cantareti,ma rog, ceva din saubiz, sferele alea inalte unde n-avem noi, astia ochelaristii (sau nu) cu mai mult decat reviste glamurrrr pe rafturi, acces.

Primul:” Vai, cate fite sunt aici…. (i se lua interviu in timp ce era pensat). Nici in Madrid (normal!!! ) nu sunt atatea. Toti sunt imbracati de fite. Ce tot atatea fite, fratilor??? Si eu ma port bine, da’ mie imi place!!” Va rog, sesizati profunzimea afirmatiei. A fost o revelatie si pentru mine sa descopar ca toate pitzipoancele si toti cocalarii astia sunt asa, desi NU le place. De adaugat ca aceasta elucubratie neuronala a fost emisa de acest…dupa cum spuneam, saubiz men, imbracat dupa cum urmeaza: pantofi colorati cu varf ascutit, de firma (ne-a soptit,modest, ca au costat in jur de 250 de euro), pantaloni albi cu bretele colorate ( logic),  camasa (ghiciti-alba) , curea cu (Doamne, oare cum sa pregatesc acest moment? Nu vreau sa para banal ce zic. Cum sa fac intrarea triumfala, in acest text, a curelei? ), ei bine, curea cu Isus pe catarama………………………………………………………………………………………………………………………

Ok, acum, ca v-ati revenit, sa continui. Ba nu, lasati, e prea mult.  Important e ca s-a tonificat foarte bine la salonul de masaj unde i-a fost luat interviul (de catre o tanti cu oaresice lipsuri afisate, si de neuroni, dar si de viata sexuala).

Al doilea. Costin Marculescu. Hai, fiti seriosi, toata lumea stie cine este Costin Marculescu. E el, acela care e mereu inconjurat de femei, modelele din agentia lui de, nu-i asa, modele, eu suspectandu-l ca face asta ca sa distraga atentia de la persoana lui (motive sunt berechet).

Si-a facut suvite!!!!!!! Blonde. Da, la fel am zis si eu.

Al treilea e nenea cu interventia! Petrica Americanu’ (va rog, va implor, va provoc, dati un search si vizionati macar una din emisiunile stiti voi care, ca deja v-ati prins la ce m-am uitat in seara asta) pentru ca merita. Trebuie sa auziti cum ii raspunde reporterei (aceeasi ) la intrebarea “Ce mai faci tu, Petrica?”- “Bine, multumesc de interventie!”  E si el, desigur, artist, cum altfel, deci continua (adaptez, n-as avea cum sa il egalez, nu pot reda cu atata fidelitate, trebuie sa fii special, asa ca el, sa iti reuseasca si tie): “Uite, am venit in Romania, well, to fix my hair, because i want to be beautiful pentru ea, dragostea mea, pentru ca am venit sa o cunosc si acum, you know, i come from America and now i want to fix my hair…“Ok? A inteles tot romanu’ ignorant, care nu stie engleza??

Al patrulea e Marcus. Stripper. Iaca, pe asta l-am nimerit. Stiti voi gestul ala masculin de incordare/relaxare a pieptului? Asa, alternativ, cand partea stanga, cand partea dreapta? Sau doar o singura parte asa, la turatie maxima? Bun. Atunci ati inteles de ce m-am asezat la calculator sa scriu.

E ca la psiholog, trebuie sa vorbesti despre asta, altfel ramai traumatizat pe vecie!!

Va las, ma simt epuizata de infuzia asta de cultura, renunt la portia de citit din seara asta, la urma urmei, la ce mama naibii imi mai foloseste?

Despre colegele de birou si alti demoni

Cineva foarte drag mie trece, in acest moment, printr-o situatie cel putin neplacuta, situatie prin care am trecut si eu acum aproximativ doi ani, ramanand , la final, cu stima fata de propria persoana la cota zero, cu nervii zdrente si cu o depresie care m-a urmarit mult timp dupa aceea. Este vorba despre a-ti fi mancate zilele de colegele de birou. Colegele, nu colegii. Ma refer strict la femei, desi imi voi atrage oprobiul public, probabil.

Uneori imi amintesc. Cum e si acum, cand cineva trece exact prin aceleasi faze, dar exact aceleasi, incat pot sa prevad urmatorul pas .

Am ingropat acea etapa a vietii mele, incerc sa o uit de tot (desi, daca stau sa ma gandesc, in afara de CE SIMTEAM in acea perioada, nu-mi amintesc mare lucru, ce faceam , cu ce ma ocupam acasa, unde ieseam cu prietenii), dar cand revin, amintirile sunt crunte, ma zdruncina inca si ma apuca o furie ingrozitoare.

Imi amintesc cum veneam, in fiecare dimineata, la birou cu groaza in suflet si cu o privire de caine batut, incercand sa ghicesc “ce am gresit de data asta”. Ma consideram proasta si incapabila, pentru ca ELE ma faceau sa ma simt asa. Imi era rusine de cum eram imbracata, cum eram tunsa, cum eram machiata, ce poseta aveam, pentru ca privirile lor coborate asupra mea erau ironice si sfidatoare. Opt ore insemnau anxietate continua, reprize zilnice de plans, concentrare maxima sa nu cumva sa pun un dosar in alt loc decat unde ar fi trebuit, sa ghicesc care taskuri au prioritate in ziua respectiva in ochii lor (asta se putea schimba si de la o ora la alta),  sa alerg in toate partile, sa zambesc, sa le intru in voie, sa le aprob, sa ghicesc ce ar vrea sa auda,. daca pot merge la tigara sau nu, daca trebuie sa rad, daca trebuie sa fiu serioasa si, mai ales, sa inteleg de ce, la radioul adus de mine trebuie sa ascult post unguresc , desi eu eram singura romanca din birou.

Imi amintesc cum ajungeam acasa epuizata psihic, cu o si mai proasta parere despre mine,  plangand isteric ore intregi, urland la toata lumea din casa sau picand intr-o depresie crunta care ma facea sa nu scot nici un cuvant pana dimineata.

Nu intelegeam. Pur si simplu nu intelegeam. Intarziam o zi pe saptamana si mi se spunea ca intarzii mereu. Mergeam la banca dimineata si veneam la birou cu taxiul platit din banii mei, sa ajung mai repede. Mi se spunea ca intarzii, desi eram in interes de serviciu la banca.Nimic din ce faceam in alea 8 ore nu era facut bine. Sau, daca, aveam norocul sa fie facut bine, aparea, din neant, un task tampit pe care il uitam, cum ar fi sa cumpar un registru de Intrari-Iesiri documente, pentru ca era inceputul anului, desi registrul pe care il aveam cuprindea vreo trei ani in urma si era completat doar pe jumatate. Sau ni se dadea, mie si fetei de la facturare (care era favorita, opusul meu, si care mai mult casca si se plimba dintr-un birou in altul, care era mai preocupata de prietenul ei, decat sa invete, o data pentru totdeauna, cum se calculeaza mp si pe care, din pacate, o acopeream mereu la greselile monstruoase pe care le facea), aceeasi baza de date, pe care, normal, ea o termina mai repede, pentru ca eu mai aveam si alte 4586 de treburi de facut, esec  care mi se arunca in fata. In ciuda faptului ca si eu, cand eram pe pozitia de facturista in aceeasi firma, eram mereu “foarte harnica” si “foarte rapida”.

Intram in birou si se lasa tacere. Sau doream sa intru in birou si mi se spunea sa stau afara, ca au ele ceva de discutat. Barfeau incontinuu, dar incontinuu, orice. Gratuit. Intrebam ceva si nu mi se raspundea. Daca erau “in dispozitia buna”, de povesti, ma luau peste picior, erau ironice si insistente in glumele proaste.

Indiferent ce faceam, nu reuseam sa schimb situatia. Stateam peste program, veneam mai repede, nu avea nici un efect.

O colega (una dintre aceste “doamne”) ma ducea acasa cu masina ei personala. Brusc nu a mai facut acest gest. Mi s-a reprosat ca nu am intrebat-o DE CE! Cat de tampit si nesimtit trebuie sa fii sa intrebi pe cineva, care nu e obligat sa faca ceva pentru tine, de ce nu mai face????

La un moment dat am fost internata, DE URGENTA, in spital, pentru ca aveam o febra din cauze necunoscute. Mi-a ajuns la urechi reprosul ca “mi-am lasat treaba neterminata”. Practic trebuia sa anticipez aceasta internare. In spital imploram medicii sa ma lase acasa, asa, cu tot cu febra, pentru ca imi era groaza ca lipsesc si ca mi se va reprosa acest lucru.M-am intors cu o saptamana  mai repede din concediul medical ca sa nu creez probleme. N-a avut nici un efect.

Am fost in team building  si una dintre ele, care fusese promovata in  “directoare”, m-a facut de ras in fata a 40 de oameni. Asa  s-a gandit ca isi marcheaza noul statut, probabil.  M-a ingropat in fata tuturor, m-a anihilat, m-a umilit razand, am stat o zi intreaga in pat, plangand  cu sughituri, avand convingerea clara ca sunt o ratata , o dobitoaca incapabila nici sa munceasca, nici sa castige simpatia unor duamne , desi cu restul colectivului ma intelegeam minunat (zic eu, cine stie ce as fi descoperit, daca sapam mai adanc), munca imi era apreciata.

Cand am plecat, “d-na directoare” mi-a recunoscut ca asa e ea cand “i se pune pata pe cineva”. Pentru ca asa a si fost, i s-a pus pata. Dintr-o data. Probabil ca acesta categorie de femei are o viata personala prea searbada, o frustrare ancestrala, pe care o anihileaza cu asemenea tehnici de calcat in picioare alte vieti.

Ma intreb de ce nu am plecat la primele semne ca ceva e necurat. De ce nu le-am bagat in p… mamelor lor, iesind afara pe usa. Din punct de vedere financiar imi permiteam sa renunt. Nu-mi explic. Ajunsesem intr-o asa stare de degradare psihica, incat   imi imaginam ca nu sunt buna de nimic, eram dependenta de o vorba buna de-a lor,  asteptam, in fiecare zi, o recunoastere a muncii mele.Evident, ajunsesem sa gresesc foarte des, concentrarea scadea vertiginos.

A trecut mult timp pana sa imi revin, sa renunt la Extraveral. Am fost bantuita de cosmarul de acolo. De intrebarea ” Da’ tu nu te-ai gandit??? ” care ma facea sa ma simt incapabila.

Anul trecut am fost la un interviu pentru un post asemanator si am dat , timp de o saptamana, multe si diverse teste, in special de contabilitate. Pe care le-am trecut cu felicitari. Si am inteles ca eu chiar ma pricepeam in ceea ce faceam, mi-a crescut increderea in mine foarte mult si am reusit sa mai alung “demonii ” din mintea mea. N-am luat interviul, pentru ca ultima etapa era cu “sefa” care semana izbitor, si fizic, si la expresii, si la tendinta de a barfi, cu cea care mi-a tocat nervii, drept pentru care nici eu nu am fost foarte prietenoasa; probabil , inconstient, nu-mi mai doream postul.  Si , ca o consolare si mai mare, m-au sunat angajatii de acolo sa imi spuna ca le pare nespus de rau ca nu am fost aleasa eu, pentru ca lor  le-am facut cea mai buna impresie dintre toti candidatii!!!  M-a ajutat foarte mult aprecierea lor. Nu ca sa trec peste esecul interviului, ci ca sa pot, dupa mai bine de un an de cand am parasit locul acela, sa dorm linistita!!

De fapt, e mai bine ca nu am plecat mai repede. Pentru ca acum vor avea mai mult de platit. Pentru ca toate, absolut toate, se platesc. La un moment dat, cineva se va juca, la randu-i,  si cu vietile lor, cu mintea lor, cu sanatatea sau poate cu libertatea lor. Desi cred ca vor fi foarte infumurate sa si inteleaga de ce.

E bine ca am scris. Da, ma simt mai bine acum. Cred ca aveam nevoie si de asta.

Nevoia de a ne plange

Doi batrani stau de vorba , intr-un azil. Unul dintre ei tocmai venise din alt azil, privat, de lux.

-De ce ai plecat de acolo, dintr-un azil de lux? Nu te tratau bine ingrijitoarele?

-Nu…ma tratau foarte bine, parca as fi fost singurul batran cazat acolo, nu aveam de ce sa ma plang.

-Atunci poate ca mancarea era proasta? Sau poate prea putina?

-Nu, mancarea era din belsug si era foarte buna, totul proaspat, daca aveam doleante speciale, mi se aducea ce comandam… nu aveam de ce sa ma plang.

-Aaaa, am inteles, atunci poate ca era camera prea mica? Sau imparteai camera cu prea multi batrani?

-Nuuu, aveam camera mea, cu televizor, ziare tot timpul, aveam un pat mare…nu aveam de ce sa ma plang.

-Si atunci de ce ai venit aici???? De ce nu ai ramas acolo???!!????

-Aici AM de ce sa ma plang!

Mi se pare ca acest banc ilustreaza perfect natura umana care implica nevoia de a ne plange. De orice: de partener, de bani, de serviciu, de rude, de sanatate, de vreme, de fizic, de orice. Atat de rar aud persoane care sa zica: Da, n-am de ce sa ma plang si asta ma face fericit!

Avem probleme si, uneori, in strafundul sufletului, amanam sa luam o decizie, “taurul de coarne”, doar pentru ca ne e teama ca , odata rezolvate, nu vom mai avea de ce sa ne plangem.  Nu inteleg de unde vine aceasta nevoie de a fi compatimiti, cred ca din nevoia de a primi atentie. E o nevoie primara a naturii umane.

Dar nu ne gandim ca sunt persoane care stiu ca mai au un an, o luna, doua saptamani, care stiu CAT mai au, de fapt, sa se planga. Si nu o mai fac. Se bucura de fiecare secunda, chiar daca , poate, pe langa boala pe care o duc, au si alte probleme; poate sunt saraci, poate nu au familie, poate nu au serviciu, poate nu au casa. Ei considera ca faptul ca se trezesc, inca, in fiecare dimineatza, este un dar.

Pe de alta parte, sa discuti despre problemele MARI pe care le ai te ajuta sa te descarci. Sa le vezi mai bine. Sa ceri ajutorul.

Oricum, voi incheia acest articol cum nu cred ca va asteptati: vreau sa ma plang! As angaja pe cineva care sa stea… sa zicem 48 de ore (cam atat cred ca mi-ar lua sa ma plang de toate cate ma macina) cu mine si sa ma asculte. Si eu sa ma plang. Si sa nu-mi dea senzatia ca il plictisesc sau ca , in opinia lui, ma alint.

Eu sa ma plang si el (sau ea) sa ma asculte si sa aiba o expresie pe fata  ca si cum m-ar intelege.

Dupa aceea cred ca m-as simti foarte bine pentru foarte mult timp.

Si te-ai dus, dulce minune….

A trecut. Concediul. A fost muuuult, muuuuult, muuuult prea scurt. M-am intors mai iritata si acra  decat m-am dus, dar nu pentru ca ar fi fost un concediu prost (in nici un caz, a fost unul din cele mai frumoase de pana acum), ci pentru ca a fost foarte scurt. Am senzatia ca am lipsit doua zile de la serviciu, parca ar fi fost asa, un weekend prelungit. Pe cand incepuse sa imi iasa oboseala, sa ma dezmortesc, m-am intors. Mi-e dor de o vacanta lunga, care sa ma aduca in stadiul de a-mi fi dor de viata mea de dinainte.

Oricum, a fost demential. Am lenevit pe sezlong, am citit, m-am balacit in piscina (n-as putea spune ca am inotat, numai in cazul in care asta inseamna sa te tii spasmodic de un colac la subrat sau la gat) , am mancat foarte multa inghetata (am mancat foarte mult, in general, am avut parte de o mancare excelenta), am stat la multe barfe cu fetele (surioarele mele dragi, dragi),  am facut “excursii”  in Baile Olanesti si Horezu (oras care face parte din Patrimoniu Mondial, dupa cum scria pe o placuta, explicabil, daca e sa ne luam numai dupa magazinele de ceramica de acolo), am vazut Trovantii de la Costesti….adica am facut exact ce am vrut si am avut nevoie sa fac in acest concediu. Dar a trecut atat de repede!!!!

In alta ordine de idei, am ramas placut surprinsa de statiune-Caciulata: foarte curata, nici un pet sau punga de plastic printre corturile din locurile de campare, servirea -ireprosabila…

Cateva poze:

Concediu

Plec in concediu!!!!! Nu stiu ce parere au ceilalti, dar parerea mea e ca MERIT!!! Mergem pe Valea Oltului (desigur), o saptamana sper ca singurele mele griji sa fie ce lotiune de bronzat sa folosesc, ce sa mananc la pranz si ce sa aleg : un coktail cu umbreluta sau o bere?

Va doresc o saptamana minunata! Revin cu poze si cu o piele, SPER, indecent de bronzata!!

Placinta de fericire sau para malaiata

Unele persoane cred despre mine ca m-a lovit asa, din cer, o placinta de fericire,  de implinire personala, profesionala, financiara, etc . Desigur, nu ma numar neaparat printre cei ghinionisti sau batuti de soarta, dar, pana la urma, unde e granita? Cand stii ca esti batut de soarta sau incapatanat sa schimbi ceva? Ghinionist sau chitibusar si pesimist?

Sunt, intr-adevar, o persoana norocoasa, pentru ca sunt sanatoasa- multumesc lui Dumnezeu si  pentru ca am o familie minunata pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta! Eu n-am nici un merit pentru asta, chiar sunt norocoasa!

In rest….VREAU SA FIU fericita! Chiar daca asta inseamna sa ingrop neimplinirile, frustrarile, esecurile, amintirile dureroase. Deocamdata imi iese. Daca nu va mai tine schema o sa va marturisesc si asta.

Fericirea nu pica din cer. Asa, fara nici o plata. Uneori trebuie sa renunti la o parte din tine pentru asta, sa te amputezi, chiar daca suna paradoxal.

Asa ca, pentru cei curiosi:  nu m-au lovit in moalele capului decat cateva pere mici malaiete, pentru cele mari si coapte a trebuit sa imi construiesc singura scara sa le culeg; platind niste dari. Pe termen nelimitat probabil.

Pacatul capital

Sa te sinucizi este un foarte mare pacat, chiar si numai gandindu-ne ca alegi sa nu te mai bucuri de frumusetile create de Dumnezeu pe Pamant.  E si o dovada de curaj prostesc, ca iti asumi sa pierzi ceva minunat care ti s-ar fi putut intampla daca ai mai fi trait. E si o mare dovada de egoism, pentru ca nu iti pasa de durerea crunta  pe care o lasi in urma.

Randurile de mai sus sunt scrise de cineva care duce in spate rusinea fata de familie si fata de Dumnezeu ca a incercat asa ceva si care nu va scapa de rusinea asta niciodata; cineva care acum STIE si care,  din nici un motiv, in nici o imprejurare, sub nici o forma, nu ar mai face asta!!

A plecat dintre noi un OM! Un TATA, un EXEMPLU! O persoana cu care iti era drag sa povestesti si pe care il ascultai mereu razand cu pofta la glumele lui si admirandu-i caracterul si simtul responsabilitatii!

Dumnezeu sa te ierte, nene, pentru pacatul asta, ca pentru altceva nu ar avea de ce!!

P.S. In mod normal nu as fi scris despre asta, dar am simtit ca e o…”ocazie” de a transmite si celorlalti, din experienta proprie, ca orice ratacire, orice intuneric, orice hatis are un drum spre lumina. Intotdeauna. Trebuie doar sa IL lasi pe Dumnezeu inainte sa iti deschida drumul.

Om bun….da’ indiferent

Ieri, in timp ce parcurgeam orasul cu troleibusul, la adapost de o vijelie fascinanta de altfel, am vazut, intr-o statie, un om sarac. Ingrozitor de sarac, dar in care ghiceai un om muncitor, ingrijit, care isi pusese hainele “de bun” pe el, poate in cautarea unui loc de munca, poate nu. Asa mi-am imaginat eu. Mi-am adus aminte de multi ani din viata mea, ma gandesc, cateodata , cat de naiva eram sa imi imaginez ca lumea nu isi dadea seama cat eram de saraca. Sau ca nu conteaza pentru ceilalti. Dar , despre asta, altadata si mai pe indelete.

Si m-am gandit cat de putini sunt oamenii care chiar inteleg ce inseamna sa fii sarac si care sunt dispusi sa dea o mana de ajutor unui om care trece prin asa ceva.

Am intalnit persoane care considerau ca daca au rata la banca pentru apartament, termopane, electrocasnice, gresie roz, parchet multistratificat, etc sunt sarace. Ca daca au rate la inelele de aur (m-am ingrozit, dar pe cuvant ca exista asemenea specimene) sunt sarace. Ca daca nu au miel de Pasti sunt sarace. In principiu,persoane care considera ca, daca nu au destui bani pentru a-si satisface capriciile fara sa apeleze la imprumuturi, sunt sarace. Eu am o cu totul alta parere despre saracie, parere formata din experienta proprie, deci mi-e foarte greu sa inteleg cum de te poti considera sarac cand ai ce sa mananci, ce sa bei, un televizor la care sa te uiti, un acoperis deasupra capului si, pe deasupra, si combina frigorifica, nu frigider de la 1900 toamna, termopane, nu vechile geamuri de lemn, mancate de vreme, etc. etc

Si, din pacate, asemenea persoane sunt cele mai putin dispuse sa ajute. Adica nu neaparat aceasta categorie. In general, oamenii sunt foarte putin interesati de ceilalti, fiecare e in patratelul lui, fiecare cu grijile lui… E normal, imi veti spune, sunt absolut sigura de asta. Pentru mine nu e, na! Sub auspiciul zicalei ” La toti ni-i greu” , fiecare isi baga capul in nisip cand da nas in nas cu o situatie in care ar putea da o mana de ajutor. Pentru ca fiecare considera ca SI lui ii este greu, fara sa se gandeasca, fara sa constientizeze ca lui, cu siguranta, ii este mai bine decat altora.

Am intalnit persoane cu o conduita sociala, profesionala si familiala impecabila. Persoane care nu au facut nici un rau nimanui. Dar nici un bine gratuit si dezinteresat. Intebarea mea este: acesti oameni sunt buni sau rai? Din punctul meu de vedere, fac umbra… hai sa zic, APROAPE degeaba pamantului. Dar ei imi vor spune ca asta e datoria noastra pe Pamant, sa ne facem familii, sa crestem copii, sa ne vedem de casa noastra, pentru ca ASTA lasam noi in urma. Eu nu contest. Dar e ok sa nu fii miscat de un semen de-al tau care o duce mai rau decat tine? Cu mult mai rau? Si nu, sa compatimesti, dar sa ti se inclesteze mana pe poseta fara sa o deschizi sa te saracesti de 10 lei pentru a ajuta pe cineva despre care stii ca nu are ce sa manance, nu inseamna sa fii miscat. Si nu, nu ma refer neaparat la cersetori, deoarece, in privinta lor, e greu sa iti dai seama de situatia reala. Plus ca ar fi chiar culmea sa faci donatii tuturor cersetorilor pe care ii intalnesti.

Discutam cu un coleg de-al meu, de treaba de altfel, desi acest “de treaba” nu trece dincolo de sfera familiei si prietenilor, despre asemenea situatii. Ce faci cand auzi de familii care nu au ce sa manance, de copii care nu stiu de Mos Craciun pentru ca nu a venit niciodata la ei, de fasole si cartofi de Sarbatori, etc? El a ridicat din umeri, a zis ca ii pare rau de ei, dar ca el prefera sa le cumpere copiilor lui ceva decat sa dea altora. Hm, e firesc? E crestinesc?

La un nivel mai jos, o muncitoare din fabrica unde lucreaza sora mea a refuzat sa dea niste bani pentru a ajuta o colega, bolnava de cancer, care urma sa faca o operatie, rostind zicala magica, mai sus mentionata. Da, “la toti” (ca e si logic de ce nu e “tuturor”) ne e greu, dar oare, atat de greu incat sa nu poti ajuta pe cineva?? Era vorba de suma fabuloasa de 5 lei si de o tanti cu mult aur pe ea. Ca sa fim intelesi, nu discutam despre o mama cu 7 copii care sta intr-o garsoniera inchiriata.

N-as vrea sa judec, desi, recunosc, mi-e foarte greu sa ma abtin. Poate ca nici nu o voi face! E atat de usor sa ajuti pe cineva, e atat de la indemana sa aduci o speranta, un zambet, chiar lacrimi de fericire cuiva! Chiar nu poti renunta la o napolitana pentru copilul tau pentru a o da altui copil infometat? Chiar nu iti vei putea plati intretinerea daca donezi 50 de lei pentru familiile sinistrate? Da, sigur, sunt familii care nu isi permit. Dar eu ma adresez acelor familii care pot sa o faca!Si care sunt mult mai multe decat ar putea sa para, daca ne luam dupa cat de multi se plang ca nu au.

Imi amintesc ca au fost persoane care ne-au ajutat mult cand ne-a fost greu, dar si persoane care nu ne primeau in casa lor nici pentru 1 minut. Primii m-au facut sa inteleg cat e de important sa ajuti, cei din urma..au reusit sa ma faca doar sa ii dispretuiesc, nu m-au inrait si n-am ajuns sa le copiez comportamentul.

Avem o datorie fata de familiile noastre, dar ce exemplu suntem noi pentru copiii nostri?

Nu stiu de ce suntem pe Pamant, nu vreau sa tin o teorie, pur si simplu ma intreb: de ce nu putem fi MAI atenti si la ceilalti? De ce nu ii vedem si pe cei care au mai putin, ci doar pe cei care au mai mult si pe care ii invidiem?

Multi spun (despre familia mea) ca exageram cu sensibilitatea vis-a-vis de oamenii saraci si ca, in acest fel, nu vom face niciodata “avere”. Ca suntem prea atenti la ceilalti. Si e perfect adevarat. Dar nu vrem sa ne schimbam.

Eu nu  stiu daca sunt un om bun,  am multe, multe pacate, multe rautati in suflet, manie si furie de multe ori ,   nu vreau sa dau lectii si nici nu am scris acest post ca sa ii conving pe cei care actioneaza intr-un mod egoist (din punctul meu de vedere) sa se schimbe. L-am scris doar pentru ca ma doare ca exista atata indiferenta in lume. Si pentru a va intreba: Sa nu actionezi in asemenea situatii, atunci cand iti sta in putere, sa inchizi ochii si sa mergi mai departe, in viata TA, nu inseamna sa faci rau?