Cand e ziua mea anul asta?

Azi e ziua unui coleg (care nu e la birou, spre marea bucurie a buzunarului lui, pentru ca este scutit de dat pizza). Unii dintre colegi stiau de acest eveniment, altii nu. Eu stiam.

Dar ceea ce mi-a scapat timp de aproape treizeci de ani e ca ziua ta poate fi in aceeasi data ca in anul precedent sau…nu.

Mostra exemplificatoare : Colegul C. catre colegul G. (care nu stia de ziua colegului I. amintit mai sus): ” Da, ma, azi e ziua lui… nu tii minte ca si anul trecut a fost tot in perioada asta?”

Am ras de m-am prapadit si, cum numai mie mi se intampla sa “platesc” pe loc , iata alta perla (aproape) emisa de mandea, de data asta:

Suna un domn de la Spitalul “Sfantul Spiridon” din Iasi care dorea o telecomanda pentru o bariera. Dorind sa aflu daca sistemul de parcare a fost achizitionat de catre Spital direct de la noi, iata ce am inceput sa verbalizez: “Sfantul….aaa… spitalul a achizitionat bariera de la noi?” (da, v-ati prins, eram pe cale sa il intreb daca Sfantul Spiridon, cand nu se ocupa cu cele Dumnezeiesti, mai cumpara cate o bariera, cate o telecomanda…sa aiba acces la parcare, ca orice Sfant care se respecta si nu circula “pe jos”) .

Simpatica zi.

Anul asta, ziua mea e in iunie. Am zis!

Mens sana in corpore… dureros.

Aseara am fost la prima mea ora de aerobic.

Sentimente impletite, emotii ca la orice “prima oara”, parca m-as duce, parca nu, lipsa de chef amestecata cu nerabdare, ce sa mai lungim vorba, un cumul de sentimente in torent m-au incercat aseara.

Ca am mancat o punga de chipsuri inainte si am fumat o tigara chiar la intrarea in sala… n-a fost foarte etic (ma gandesc ca si aerobicul are etica lui), dar sunt scuzata, ca-s novice. Ma scuz eu, asa ca e de ajuns (azi, la ce dureri de muschi am, m-a cuprins o dragoste si o tandrete  nemarginite vis-a-vis de mine si corpul meu). Si promit ca nu mai fac.

Dupa ce am trecut de etapa dezbracat la chilotei in fata tuturor fetelor in vestiar, am intrat surescitate (am fost trei, Doamne si toate trei…  ) la ora, care deja incepuse.

Ei bine,  am avut parte de niste  “iluminari”  (cam ca aia cu spirala, banuiesc); ca aerobicul nu inseamna ce credeam eu ca inseamna, adica sa stai linistita pe propriile tale picioare bine infipte in pamant, sa dai din maini, din talie si sa iti mai incordezi, asa, sporadic, muschii fesieri. Aveam sa aflu ca aerobicul inseamna sa alergi incontinuu, fara oprire, in timp ce faci fel si fel de acrobatii (clar acrobatii ); ca am o conditie fizica… pardon, ca N-AM o conditie fizica; ca N-AM pic de gratie, iar coordonarea miscarilor imi este total straina.

Partea cea mai buna a fost ca nu m-am gandit la nimic o ora. Exceptand: piciorul ala in spate? pai mi-e mai comod in fata. e piciorul drept cu mana stanga? pfai, nu, la sarituri stau, ca nu mai pot. au, carcelul. stai, stai, ca n-am prins de la inceput, cat faci pe partea asta? mi-e sete. mi-e foarte sete. eu nu-s in stare sa fac nici doua abdomene???

In rest… mintea mi-a fost golita de toate maruntisurile menite sa  strice buna dispozitie peste zi, de oboseala psihica indusa de rutina, de anxietati, de intrebari, etc.

Partea cea mai amuzanta a fost cand m-am ridicat in fund, de pe saltea, acceptand si impacandu-ma cu ideea ca abdomenele nu-s chiar pentru toata lumea, si am zarit-o pe Laura stand intinsa , cu genunchii la piept, tinandu-i cu bratele incrucisate si meditand. M-a pufnit rasul, ea a departat picioarele, s-a uitat la mine, a pufnit-o si pe ea rasul , in timp ce, intre noi doua, Z. isi dadea toata silinta, desi avea si ea o nedumerire clara vis-a-vis de ce facea ea in momentul ala.

Dar am iesit de la ora cu o cu totul alta viziune asupra exercitiilor fizice si importanta lor, cu un chef nebun sa repet experienta, cu o minte limpede si senina. Ceea ce va doresc si voua

Bine, si cu muschii incordati care asa au ramas pana la ora la care scriu acest articol, cu o dificultate sporita la urcatul scarilor pana la etajul 3, cu o respiratie sacadata care semana tare a furnal…

Avatar sau iesi din trend?

Un coleg de serviciu de-al sora-mi, cu un simt al umorului teribil,  avea un raspuns sec, dar cuprinzator, zic eu,  la intrebarile care asteptau o aprobare, gen “Nu-i asa ca…” .  “Bai… NU.”

Ei bine, ieri seara, iesind de la Avatar (cred ca sunt bloggerul cu numarul 458966.. care scrie despre filmul asta ), mi-a venit si mie sa zic la fel: Bai…NU.

Ori am avut eu niste asteptari enorme de la filmul asta. Dar nu. Nu e o capodopera, dupa standardele mele, vorba alora de la Parazitii. Sigur, cei care vor citi, oripilati, aceste randuri, vor rasfoi imediat blogul, vor descoperi ca sunt o “gospodina cu pretentii de intelectuala” (cineva mi-a lasat un comentariu in care isi exprima aceasta parere despre mine) si vor rasufla usurati: “….aaaa…. pai de aia crede, ma, asta de scrie aici, ca nu e o capodopera. Pai asta stie ceva despre subiect? La ce debiteaza pe blog? “.

Intr-adevar, acest blog nu este unul “intelectual”, e un jurnal pur si simplu. Nu de stiri, ci de ganduri. Si pareri. Deci am voie sa nu imi placa, nu-i asa?

In primul rand, subiectul e pueril. Dar nu de aia se considera a fi o capodopera, ci pentru efecte. Care au fost, desi nu 3D. Puteam sa nu merg la varianta tridimensionala, ca tot acolo eram. Am crezut ca o sa lesin de emotia ca vine vreo masinarie din aia peste mine sau ca o sa pic in vreun hau, dar nimic. Mi-a tresarit inima cand sareau oaresice animale care aduceau, cumva,  a caini, la personajul principal,  dar cam atat.

Dar un luuung sir de clisee americane a reusit sa atenueze impactul efectelor speciale in asa hal, incat m-am surprins, nu o data, cascand si intrebandu-ma cand se termina. A avut de toate pentru toti (americanii): ala rau care vrea sa distruga, ala bun care nu stie ca e bun pana nu-l trazneste o infuzie de bunatate nascuta din indragosteala, secrete descoperite neaparat dupa indragosteala si, mai ales, imperechere, sa fie dramatismul mai dramatism,  tehnologia vs. mama natura, etc.  Si chiar nu-i nevoie sa vina americanii sa ne zica noua ce rasa tampita si inconstienta suntem ca nu avem grija de mediul natural inconjurator.

Si sa imi spuna si mie cineva de unde a avut ala chibrituri la el, sa aprinda focul! Dupa ce a ramas fara nimic, aproape, in urma atacului a nu stiu ce asupra lui. Sa nu ma puneti sa denumesc chestiile din film, ca nu am retinut. Decat ca poporul se numeste NA’VI.

Finalul a fost previzibil. Da, stiu, nu de aia e capodopera, am inteles. Dar parca daca scenariul era un picut mai destept, impresia mea generala ar fi fost alta.

De ce sunt tinerii in depresie dupa ce vad filmul, e foarte usor de inteles. Lor oricum le este greu sa se adapteze realitatii, au relatii virtuale, vieti “second” virtuale, identitati virtuale… Motivul invocat, cum ca depresia lor e accentuata de faptul ca Pandora nu exista, e o aberatie. Du-te, fratele meu, in Amazonia, si vei vedea bastinasi  care se inchina la Mama Natura, care traiesc intr-o comuniune perfecta cu ea, chiar daca le lipsesc  cozile prin care sa se conecteze la  niste ramuri care mie tare imi aduceau a furtunase din alea de decorat, cu beculete albe in interior. Si pun pariu ca acolo e o vegetatie de o mie de ori mai frumoasa si niste animale normale, cel putin

Pentru tineri, problema e ca vor si ei sa aiba un avatar prin care sa poata trai altceva. In loc sa isi vada ei de viata, asteapta sa se inventeze (alt)ceva care sa ii afunde si mai tare in virtual. Sa fuga de o realitate pe care oricum nu o cunosc.

Nu imi pare rau ca am vazut filmul asta.

Dar recunosc ca, daca asta e o capodopera, mi-e putin frica de ce a ajuns, in zilele noastre, sa insemne asta.

“Fostele iubiri, simple amintiri…” de Craciun

Aseara, in drum spre casa printr-un decor absolut feeric (vai, iubesc iarna, iubesc zapada, iubesc ninsoarea, in ciuda jumatatii mele care pufneste si bombane incontinuu ca trebuie sa curete masina in fiecare dimineata ) ), stand comod pe un scaun din autobuzul 30 (va voi povesti, la un moment dat, despre “comunitatea din 30″ , cand te urci in el simti ca intri in “lumea buna”, vreau sa zic ), mi-am adus aminte de barbatii de care am fost indragostita sau pe care i-am, de-a dreptu’, iubit la un moment dat. De ce mi-am adus aminte? Pentru ca in fiecare an, de Craciun, pana acum ceva vreme , iubeam, mai in taina, mai fatis, pe cineva. Si de fiecare data cand ma intorceam acasa cu asteptari mari si cu “Last Christmas” in urechi, in tample, in suflet, in fiecare por,  se intampla o mica minune de genul unei intalniri intamplatoare (eu aratand impecabil, ah, adoram sa treaca momentul si sa ma uit la mine ce frumusica s-a nimerit sa fiu fix atunci ) ) care satisfacea, cumva, lunile (uneori chiar anii) de visare si asteptare. Iar in ianuarie ma intorceam la facultate/job cu un zambet tamp pe fata, de parca Brad Pitt m-ar fi cerut de nevasta!

Si ma gandeam la cum ar fi fost viata mea daca as fi ramas cu vreun din ei. Recunosc ca nu e o idee originala, am “furat-o” si m-a tentat!

Daca as fi ramas cu G, acum eram foarte saraci, usor blazati, dar cu pusee de fericire pasionala.Si nu ne-am fi dorit mai mult de atat. Am fi locuit , probabil, cu parintii lui, sora, nepotica, etc. Am fi ascultat numai muzica buna, el m-ar fi apreciat pentru inteligenta mea, eu m-as fi topit in ochii lui mari si negri si l-as fi iertat ca vine usor ametit de la lucru (picteaza biserici).  Am fi avut vreo doi copii pe care el i-ar fi iubit ca pe ochii din cap, dar asta nu l-ar fi  impiedicat sa bea in continuare si sa fie usor boem.. Nu cred ca m-ar fi ajutat la treburile casnice, in schimb sexul ar fi fost chiar foarte bun! De Craciun ne-am fi inteles bine, am fi baut un paharel impreuna si ne-am fi bucurat de cat am pus pe masa. Ne-am fi intalnit cu prietenii si am fi baut si atunci, amandoi.

Dupa vreo 20 de ani, amandoi  am fi fost usor alcoolici, iar eu mi-as fi amintit unde am vrut sa ajung , invinovatindu-l pe el ca nu s-a intamplat asa si uitand de iubirea care ne-a legat candva.

Momentan, G este casatorit, are un copil si se pare ca e fericit. S-a izolat de prieteni si isi savureaza fericirea domestica.

Daca as fi ramas cu D, acum  as fi fost  o frustrata tarand dupa mine vreo 2 copii si cautandu-l in vreo carciuma. El ar fi frustrat ca il ingradesc si ar bea continuu, eu l-as ingradi tocmai pentru ca bea. El ar sta cu prietenii mereu, desi si-ar iubi copii, dar ar fugi de gura mea. Eu as fi  o neglijenta, prost imbracata si isterica nevasta. Si poate usor palmuita din cand in cand. Dar, cu siguranta, amandoi am fi uitat cat de mult si pasional ne-am iubit candva, eu nu as mai aprecia frumusetea lui si simtul umorului, iar el nu m-ar mai vedea ca pe un ingeras menit sa ii aduca lui linistea si fericirea.

N-am face sex decat de Sarbatori, cand am fi amandoi mai relaxati! Si beti.  De Craciun am merge in vizite sau in baruri pline de fum, cu prietenii. Si ne-am certa in fata lor.

Acum D are o fetita, este casatorit cu o fata foarte frumoasa si cred ca nu e asa cum ar fi fost daca am fi ramas impreuna atunci, cand eram atat de tineri. Pentru ca eu vorbesc aici despre efectul unuia asupra celuilalt. Si eu nu l-as fi facut fericit, nici el pe mine.

Daca as fi ramas cu C, iubitul meu din liceu, mai mare cu 9 ani decat mine, acum as fi avut vreo 5 copii, unul pe drum, el nu ar fi lucrat nici in ziua de azi, pe principiul ca nu vrea sa aiba sef, eu nu as fi urmat facultatea, am fi locuit la parintii lui unde eu as fi muncit ca un rob in bucatarie. As fi fost , probabil, batuta din cand in cand, cu siguranta nefericita si certata cu parintii si familia.

Am fi facut sex toata ziua, pentru ca el n-ar fi avut alta ocupatie iar eu nu as fi avut energia si curajul sa il refuz.  De Craciun am merge in vizita la rudele lui instarite pe care le-am barfi pe drum, inapoi spre casa, eu dispretuindu-i pentru snobismul lor, el invidiindu-i.

Acum, C are o fetita, sotia l-a parasit si el cauta metode sa tina copilul langa el. Asa am auzit, cel putin. Si nu m-ar mira deloc sa fie adevarat!

Daca as fi ramas cu primul prieten din facultate, T, acum soacra-mea m-ar fi facut terci pentru ca sunt moldoveanca, iar el m-ar fi inselat pe toate drumurile, ar fi stat in cluburi (de manele) pana dimineatza si ar fi tocat toti banii castigati la jocurile de noroc pe…jocuri de noroc.   N-am fi facut sex pentru ca n-ar fi stat pe acasa. Dar e posibil ca eu sa fi fost plina de aur (castigat sau furat).

De Craciun m-as fi dus singura acasa la mama. Ca sa nu ma toace soacra si pentru ca el oricum nu ar fi fost prin preajma.

Acum nu stiu ce face, dar auzisem, acum vreo 5 ani, ca fugise in strainatate, urmarit de camatari.

In cele din urma, daca as fi ramas cu celalat D, din Zalau, eu as fi locuit intr-o parte, iar el in alta, cu prietenii lui. Mi-ar fi povestit cat de frumoasa era fosta lui prietena de care s-a despartit acum o mie de ani, mi-ar fi aratat, din nou, poze cu ea si am fi facut sex din cand in cand, ca intre prieteni.

Ar fi lucrat agent comercial si n-ar fi simtit nevoia de mai mult.

De Craciun nu stiu ce ar fi facut el, dar probabil s-ar fi dus cu prietenii.

Acum lucreaza, evident, ca agent comercial si… sta cu prietenii.

Cam asta e. Unii dintre ei au fost foarte importanti, altii mai putin. Dar asa mi-au venit in minte. Nu stiu daca este cazul sa mai adaug, dar vreau sa fie clar,  ca nu asa au evoluat ei, neaparat, sau ca asa erau ei atunci, cand i-am cunoscut eu. Ci doar asa vad eu ca ar fi evoluat lucrurile.

A fost distractiva experienta, e ca si cum i-as fi dezbracat pe toti.

Si e ca si cum as fi scuturat trecutul de nostalgii periculoase, acele nostalgii care iti raman dupa ce uiti de ce te-ai despartit si ai sentimentul ca omul ala nu are nici un defect, ca tu nu ai gresit cu nimic si ca puteati forma un cuplu si in ziua de azi daca destinul nu va era atat de potrivnic.

Acum pot privi in viitor linistita !

Si lor le doresc Sarbatori Fericite!

Decembrie cu dezamagiri, planuri si miros de brad

Eu sunt o persoana pozitiva, in ciuda a ceea ce reiese, uneori, din articolele mele. Daca imi doresc ceva si Dumnezeu imi daruieste nu neaparat ce mi-am dorit, dar ceva asemanator, MA BUCUR. Nu-s genul de persoana care, dupa ce a obtinut ceva, sa inceapa cursa catre altceva, nu-s intr-o goana nebuna , mereu nemultumita, mereu incruntata,  cerand mai mult si mai mult si mai mult. Ma multumesc cu surogatul in locul originalului, urmez sfaturile altora in semn de respect, stiu sa rad in clipe grele (chiar daca plang la sfarsitul fiecarei perioade de stres, descarcandu-ma), de obicei reusesc sa ma prefac daca am o stare proasta pentru a nu-i ancora pe cei dragi in norul meu negru, etc.  Nu stiu daca imi iese intotdeauna. Dar, cu siguranta, se cunoaste ca imi dau toata silinta.

Din pacate, am realizat ca oamenii nu tin cont de aceste aspecte. Multi considera ca a fi generos sau a ajuta pe altii sunt singurele lucruri care te indeparteaza de eticheta de egoist. Si nu-i asa. Sa intinzi o mana de ajutor cuiva drag azi, pentru ca maine sa il iei cu tine in starea ta proasta , sa fii mereu nemultumit, facandu-i , inconstient, pe ceilalti, sa se agite sa te multumeasca (si NU, nu accept raspunsul : ” dar eu nu le cer nimic, asa sunt eu, nu trebuie sa ma bage pe mine in seama ca-s nemultumit” ), sa fii-si sa arati ca esti- nefericit, chiar fara a te comporta urat cu altii, te fac sa fii egoist. Si nu-ti pasa de cei dragi; si nu consideri ca ai niste datorii fata de ei; si nu esti capabil sa ii iubesti la fel pe cei care te iubesc, pentru ca nu intelegi cat sufera ei alaturi de tine.

E asa, un fel de autism emotional, dar constientizat si controlabil. Nascut din asezarea propriei persoane in centrul Universului.

Si eu am fost asa, pana am realizat cat de mult au suferit cei din jurul meu cand am gresit grav, la un moment dat. Atunci consideram ca e dreptul meu sa fac ce vreau cu viata mea, ca ceilalti trebuie sa accepte alegerea mea. Ca doar eu sunt stapana peste actiunile mele. Peste ani, cand m-am maturizat, am inteles. Si mi-as vinde tot sa pot intoarce timpul. Si sa ii scutesc pe cei pe care ii iubesc de suferinta aia. Si nu mai cred ca pot face ce vreau cu viata mea. Pentru ca nu am dreptul asta. E o obligatie Dumnezeiasca fata de cei dragi.

……………………………………………………………………………………………………………

Ma hotarasem sa imi scriu planurile pe 2010. M-am uitat zilele trecute peste planurile pe 2009. Nici macar un sfert nu s-au realizat. Doar partea cu vacanta intr-un loc special, pentru ca am vizitat Cambridge si Londra. In schimb, am “capatat” o prietena foarte buna, de exemplu. Nu trecusem nicaieri “planul” asta. Si e un lucru extraordinar care a venit, poate, in detrimentul altor lucruri. Pentru ca asa a trebuit sa fie. Pentru ca aveam nevoie de asta!

Asta nu inseamna ca nu trebuie sa tintesti catre ceva. Dar nu uita sa zambesti, sa te bucuri, sa savurezi momentele frumoase, sa fii recunoscator pentru ce primesti. Nu uita de cele pe care LE AI, alergand catre ceva care iti lipseste, pentru ca apoi, fara sa iti tragi rasuflarea si sa celebrezi, in sufletul tau, bucuria de fi primit, sa pornesti iar intr-o noua goana.

Si uita-te la ce ai primit pana acum. Poate ca deja ti-a trimis Dumnezeu ce ai nevoie.

…………………………………………………………………………………………………………..

Vreau sa fac bradut la noua casa (chirie-ne-am mutat din cauza gandacilor si plosnitelor, dupa o lupta de doua saptamani cu dezinsectia si dezinfectarea fiecarui lucru pe care il bagam in saci. Si daca tot am facut asta, am ales, la aproape aceiasi bani, un apartament de doua camere absolut superb, ca o bijuterie!! Dar asta e ultima chirie in care mai stau, de aici sper ca nu ma mai mut decat in CASA NOASTRA , indiferent cand se va intampla asta. Si sper sa nu mai am parte de nici o insecta taratoare, pentru ca voi fi luata in camasa de forta; deja , fizic, am senzatie de lesin la vederea oricarei scame negre).

Nu voi ajunge acasa la mama anul acesta, unde in fiecare an am avut brad de Craciun, indiferent cat de saraci am fost. Nu concep aceasta Sarbatoare fara brad. Natural. Sper sa imi ajute Dumnezeu sa implinesc planul asta Nu prea concep Sarbatorile nici fara miros de cozonaci sau, ma rog, de ceva dulce copt la cuptor, asa ca poate ma va lovi vreun talent, sa fac Craciunul cat mai “autentic”. Colindele, pacea din suflet, intelegerea insemnatatii Nasterii Domnului mi se par “obligatorii” pentru a petrece aceste zile sfinte, iar bradutul, cadourile, mirosul de cozonaci si portocale intregesc atmosfera magica.

Si , ca si anul trecut, draga mama, iti dedic din tot sufletul meu, melodia cea mai frumoasa :

Mama-i zi de sarbatoare

In prag de iarna

Voi toti care imi cititi blogul, stiti foarte bine ca acest blog nu este , nicidecum,  unul care sa trateze subiecte politice.

Dar ieri m-a apucat un simt civic fantastic si am mers la vot. Cu inima deschisa, cu siguranta ca votez pe cine trebuie, pentru prima data nu am fost confuza si chiar am zarit, in noianul de indivizi avizi de putere, pe unul care mi-a inspirat incredere. N-a iesit in primii 3. Am fost foarte dezamagita, pentru ca n-am mai avut nici o speranta ca se vor indrepta, vreodata, lucrurile si in tara asta.

Acum am, din nou, o lehamite fata de tot circul asta, de tot noroiul asta in care se scalda si ei si noi. Si nici macar nu stiu pe cine sa votez in turul II. As vrea sa imi fac datoria fata de stat, de fapt sa imi exercit un drept pentru care niste stramosi de-ai mei si-au dat viata, dar , pur si simplu, n-am pe cine alege. S-a creat un blocaj in mintea mea, nu mai reusesc sa fac nici o diferenta. Intre ei. Daca nu merg la vot, promit sa imi fie rusine!

******

Voi lucra pe o casa de marcat. Stati, n-ati inteles, nu am nimic cu cei care lucreaza cu asa ceva. Sa nu ma suspectati de infumurare sau mai stiu eu ce… Eu am ceva cu MINE, in firma ASTA, pe postul ASTA, lucrand la o casa de marcat. Pentru ca aceasta casa de marcat va aduce dupa sine clienti (mai) nespalati, (mai) nesimtiti, (mai) multi…. Iar biroul va fi transformat intr-un magazin. Si eu, intr-o secretara-contabila-vanzatoare . Si studiile mele… pet-uri pe Olt. Pe Somes, pardon, ca sa pastram pozitionarea geografica.

Si nu m-a intrebat nimeni daca …ma deranjeaza. Daca e ok. Nici macar nu a incercat cineva sa ma convinga, ipocrit si gretos, ca imi va fi mai bine. Ca doar e criza economica! Ce motivatie mai buna poate fi oferita angajatilor?

******

Nu ne putem hotari, in spiritul capitalist care se vrea a fi introdus intr-o organizatie de 30 de oameni, cand sa fim liberi. Suna fain “cand sa fim liberi de 1 Decembrie” . Ca daca fix in ziua AIA ne bate la usa clientul cel mai vanat din Europa Centrala si de Rasarit si noi il ratam?!?? Sa fim intelesi, asta poate insemna ca si de 1 Decembrie (chiar de 1 ) am putea, totusi, sa facem cumva sa venim la serviciu pentru ca nu putem sa nu luam in calcul ca acel client, despre care povestim, acea Fata Morgana a comerciantilor, arputea da  liber angajatilor intr-o cu totul alta zi, ca de 1 sa fie plini de energie si dornici sa lucreze! Si sa ne goleasca noua depozitul, clar!

In numele aceleiasi crize economice!

******

Pe langa gandacii de bucatarie cu care am castigat cateva etape, dar nu si Cupa, mi-au mai aparut niste dihanii. Ceva de lemn. Care nu arata asa cum imi zice toata lumea ca ar trebui sa arate dihaniile de lemn.  Ceea ce nu poate decat sa ma incante: traiesc intr-un mediu atat de natural, incat maine-poimaine ma pot astepta sa imi “creasca” o jungla. In casa. Ca doar  parchetul si mobila (de prin paleolitic) reprezinta un mediu fertil , datator de diverse forme de viata capabile sa se si modifice in contact cu atmosferele .  Un adevarat ecosistem. Stiu ca ma invidiati. Mai ales ca nici macar nu e casa mea, e chirie. Hai, vad, sunteti verzi de invidie.

******

Stiti voi adevarurile alea incontestabile din revistele pentru femei, de la rubrica cu iz metafizic, denumita , de cele mai multe ori: “Cum sa intelegem barbatii” ? Sunt niste afirmatii care iti intra pe o ureche, neuronul tau care a apucat sa nu se indragosteasca aproba constiincios, si ies pe ailalta ureche. Gen “barbatii nu stiu sa asculte” sau “barbatii chiar nu se gandesc la nimic cand afirma ca nu se gandesc la nimic” sau “barbatii uita complet tot ce ti-au promis, la inceputul povestii voastre de amor, dupa aproximativ 6 luni de relatie”. Si tu dai din cap revelator…”Exact, de asta nu pot discuta cu el cand e meci, e concentrat, nu inseamna ca nu ma mai iubeste!”, dupa care, urmatoarea data cand el se va uita la meci iar tu vei incerca sa ii povestesti despre noul iubit absolut perfect al lui Nuti, vei face aceeasi scena, ca nu te asculta, nu te intelege iar faptul ca nu e interesat de Nuti si povestea ei de dragoste, pentru ca CFR-ul tocmai a ratat un gol,  nu inseamna altceva decat ca e un nemernic insensibil.

Si iar vei citi articolul cu pricina. Si iar…

Daca ne-ar intra bine in cap unele lucruri, pe care ni le zic altii, n-ar trebui nici sa ne decupam articolul si sa-l punem la pastrare ca pe Psalmi, nici sa ne mai batem capul incercand sa intelegem specia asta. Pentru ca… de obicei lucrurile “negative” despre barbati sunt adevarate.

Eu am descoperit ca, daca la inceput, oceanul era doar un pahar cu apa pe care l-ar fi trecut inot numai ca  sa ma distreze pe mine, ei bine, acum, iubirea asta “asezata” a creat asa o zona de confort, incat si apasarea butonului pe telecomanda reprezinta un SACRIFICIU ! Din partea lui. Si mereu, la cerintele mele, exista o solutie de compromis, mai la indemana, care sa nu il scoata din zona aia. Ceea ce ma face sa ma transform, din Ileana Cosanzeana, in Vitoria Lipan. Simt, aproape fizic, cum imi cad cositele blonde!

******

Acum astept Craciunul. Si mi-am propus ca, pentru prima data, poate, sa SIMT, cu adevarat, ca aceasta sarbatoare e in cinstea NASTERII DOMNULUI, nicidecum in cinstea mea, a cunostintelor, a stomacului meu si a distractiei personale. Ar fi minunat sa ne amintim ca noi, fara El, n-am fi fost nimic, ca El e mereu langa noi, trebuie doar sa ne oprim putin din goana asta nebuna catre nicaieri si-i vom simti atingerea. Ar fi minunat sa INTELEGEM aceasta Sarbatoare. Si ar fi minunat SA NE BUCURAM de Nasterea Domnului, pe langa bucuria petrecerii lumesti.

Desigur, asta nu inseamna ca nu topai de incantare cand vad ornamentele in magazine. Sau cand ma gandesc ca va ninge, la un moment dat. Sau cand ma gandesc la cadourile de sub brad… si la tara lui Mos Craciun in care mi-ar placea sa merg!

Va pup si ma bucur ca v-am regasit, cititorii mei dragi!

Fara titlu…

Stiu ca nu am scris de multa vreme. N-am simtit nevoia. Adica am simtit, dar v-as fi innebunit iar cu fraze depresive de care probabil v-ati saturat. Vizualizam fetele cititorilor mei dragi deschizand pagina blogului meu si dand ochii peste cap a “iar e deprimata..” . Nu va invinovatesc pe voi, ma invinovatesc pe mine, sa fie clar!

Dar ma chinuie anxietatea si atacurile de panica de vreo trei saptamani. Am adunat, vorba prietenei mele, un balast acolo, in suflet si am cedat.  M-am trezit intr-o negura pe care o cam uitasem si m-am “ascuns” sufleteste cumva, parca n-am avut chef sa povestesc nici cu mine, nici cu altii despre asta.

Partea draguta este ca sora-mea imi zice ca am umor pentru o persoana care trece printr-o asemenea perioada !

“A sti sa razi in clipe tragice inseamna a stapani tragicul!” zicea cineva, nu?

Un eveniment simpatic a fost teambuildingul de la Brasov din 19-20 septembrie. Am fost in Parc Aventura, m-am catarat prin copaci, mi-au tremurat genunchii, mi-a stat stomacul in gat la prima tura pe tiroliana (dupa care am devenit fan declarat), dar am scapat de o parte de “balast”! A fost o experienta…speciala, m-a ajutat mult sa descopar lucruri noi despre mine, sau, mai bine zis, sa scot la iveala Andreea aia care a visat toata adolescenta sa se catare pe munte, dar a sfarsit, dupa esecul examenului la facultate,  lamentabil, intr-un birou, cu diploma de Functionar Public. Superior, chiar. 

Pe langa acest parc, am fost la paintball, unde am impuscat cu o sete de care nu ma credeam capabila (am stofa de criminal? ) Am capatat o vanataie de toata frumusetea, dar mi-am purtat-o cu mandrie, ca un erou!!

Cateva poze:

Cam atat. Acum ma asez  intr-un colt si astept sa imi treaca.

Noi sa fim “tonificati”, bine ca nu intervine nimeni….

Sunt in pragul unui lesin. Nu, neuronii mei sunt in pragul unui lesin. Vorba lui Margineanu, adaptata: “Tine-i, ma, ca cadeeeeeeeeee…”.

La TV. Eu. Si ei. Niste…modele masculine , stripperi, cantareti,ma rog, ceva din saubiz, sferele alea inalte unde n-avem noi, astia ochelaristii (sau nu) cu mai mult decat reviste glamurrrr pe rafturi, acces.

Primul:” Vai, cate fite sunt aici…. (i se lua interviu in timp ce era pensat). Nici in Madrid (normal!!! ) nu sunt atatea. Toti sunt imbracati de fite. Ce tot atatea fite, fratilor??? Si eu ma port bine, da’ mie imi place!!” Va rog, sesizati profunzimea afirmatiei. A fost o revelatie si pentru mine sa descopar ca toate pitzipoancele si toti cocalarii astia sunt asa, desi NU le place. De adaugat ca aceasta elucubratie neuronala a fost emisa de acest…dupa cum spuneam, saubiz men, imbracat dupa cum urmeaza: pantofi colorati cu varf ascutit, de firma (ne-a soptit,modest, ca au costat in jur de 250 de euro), pantaloni albi cu bretele colorate ( logic),  camasa (ghiciti-alba) , curea cu (Doamne, oare cum sa pregatesc acest moment? Nu vreau sa para banal ce zic. Cum sa fac intrarea triumfala, in acest text, a curelei? ), ei bine, curea cu Isus pe catarama………………………………………………………………………………………………………………………

Ok, acum, ca v-ati revenit, sa continui. Ba nu, lasati, e prea mult.  Important e ca s-a tonificat foarte bine la salonul de masaj unde i-a fost luat interviul (de catre o tanti cu oaresice lipsuri afisate, si de neuroni, dar si de viata sexuala).

Al doilea. Costin Marculescu. Hai, fiti seriosi, toata lumea stie cine este Costin Marculescu. E el, acela care e mereu inconjurat de femei, modelele din agentia lui de, nu-i asa, modele, eu suspectandu-l ca face asta ca sa distraga atentia de la persoana lui (motive sunt berechet).

Si-a facut suvite!!!!!!! Blonde. Da, la fel am zis si eu.

Al treilea e nenea cu interventia! Petrica Americanu’ (va rog, va implor, va provoc, dati un search si vizionati macar una din emisiunile stiti voi care, ca deja v-ati prins la ce m-am uitat in seara asta) pentru ca merita. Trebuie sa auziti cum ii raspunde reporterei (aceeasi ) la intrebarea “Ce mai faci tu, Petrica?”- “Bine, multumesc de interventie!”  E si el, desigur, artist, cum altfel, deci continua (adaptez, n-as avea cum sa il egalez, nu pot reda cu atata fidelitate, trebuie sa fii special, asa ca el, sa iti reuseasca si tie): “Uite, am venit in Romania, well, to fix my hair, because i want to be beautiful pentru ea, dragostea mea, pentru ca am venit sa o cunosc si acum, you know, i come from America and now i want to fix my hair…“Ok? A inteles tot romanu’ ignorant, care nu stie engleza??

Al patrulea e Marcus. Stripper. Iaca, pe asta l-am nimerit. Stiti voi gestul ala masculin de incordare/relaxare a pieptului? Asa, alternativ, cand partea stanga, cand partea dreapta? Sau doar o singura parte asa, la turatie maxima? Bun. Atunci ati inteles de ce m-am asezat la calculator sa scriu.

E ca la psiholog, trebuie sa vorbesti despre asta, altfel ramai traumatizat pe vecie!!

Va las, ma simt epuizata de infuzia asta de cultura, renunt la portia de citit din seara asta, la urma urmei, la ce mama naibii imi mai foloseste?

Despre colegele de birou si alti demoni

Cineva foarte drag mie trece, in acest moment, printr-o situatie cel putin neplacuta, situatie prin care am trecut si eu acum aproximativ doi ani, ramanand , la final, cu stima fata de propria persoana la cota zero, cu nervii zdrente si cu o depresie care m-a urmarit mult timp dupa aceea. Este vorba despre a-ti fi mancate zilele de colegele de birou. Colegele, nu colegii. Ma refer strict la femei, desi imi voi atrage oprobiul public, probabil.

Uneori imi amintesc. Cum e si acum, cand cineva trece exact prin aceleasi faze, dar exact aceleasi, incat pot sa prevad urmatorul pas .

Am ingropat acea etapa a vietii mele, incerc sa o uit de tot (desi, daca stau sa ma gandesc, in afara de CE SIMTEAM in acea perioada, nu-mi amintesc mare lucru, ce faceam , cu ce ma ocupam acasa, unde ieseam cu prietenii), dar cand revin, amintirile sunt crunte, ma zdruncina inca si ma apuca o furie ingrozitoare.

Imi amintesc cum veneam, in fiecare dimineata, la birou cu groaza in suflet si cu o privire de caine batut, incercand sa ghicesc “ce am gresit de data asta”. Ma consideram proasta si incapabila, pentru ca ELE ma faceau sa ma simt asa. Imi era rusine de cum eram imbracata, cum eram tunsa, cum eram machiata, ce poseta aveam, pentru ca privirile lor coborate asupra mea erau ironice si sfidatoare. Opt ore insemnau anxietate continua, reprize zilnice de plans, concentrare maxima sa nu cumva sa pun un dosar in alt loc decat unde ar fi trebuit, sa ghicesc care taskuri au prioritate in ziua respectiva in ochii lor (asta se putea schimba si de la o ora la alta),  sa alerg in toate partile, sa zambesc, sa le intru in voie, sa le aprob, sa ghicesc ce ar vrea sa auda,. daca pot merge la tigara sau nu, daca trebuie sa rad, daca trebuie sa fiu serioasa si, mai ales, sa inteleg de ce, la radioul adus de mine trebuie sa ascult post unguresc , desi eu eram singura romanca din birou.

Imi amintesc cum ajungeam acasa epuizata psihic, cu o si mai proasta parere despre mine,  plangand isteric ore intregi, urland la toata lumea din casa sau picand intr-o depresie crunta care ma facea sa nu scot nici un cuvant pana dimineata.

Nu intelegeam. Pur si simplu nu intelegeam. Intarziam o zi pe saptamana si mi se spunea ca intarzii mereu. Mergeam la banca dimineata si veneam la birou cu taxiul platit din banii mei, sa ajung mai repede. Mi se spunea ca intarzii, desi eram in interes de serviciu la banca.Nimic din ce faceam in alea 8 ore nu era facut bine. Sau, daca, aveam norocul sa fie facut bine, aparea, din neant, un task tampit pe care il uitam, cum ar fi sa cumpar un registru de Intrari-Iesiri documente, pentru ca era inceputul anului, desi registrul pe care il aveam cuprindea vreo trei ani in urma si era completat doar pe jumatate. Sau ni se dadea, mie si fetei de la facturare (care era favorita, opusul meu, si care mai mult casca si se plimba dintr-un birou in altul, care era mai preocupata de prietenul ei, decat sa invete, o data pentru totdeauna, cum se calculeaza mp si pe care, din pacate, o acopeream mereu la greselile monstruoase pe care le facea), aceeasi baza de date, pe care, normal, ea o termina mai repede, pentru ca eu mai aveam si alte 4586 de treburi de facut, esec  care mi se arunca in fata. In ciuda faptului ca si eu, cand eram pe pozitia de facturista in aceeasi firma, eram mereu “foarte harnica” si “foarte rapida”.

Intram in birou si se lasa tacere. Sau doream sa intru in birou si mi se spunea sa stau afara, ca au ele ceva de discutat. Barfeau incontinuu, dar incontinuu, orice. Gratuit. Intrebam ceva si nu mi se raspundea. Daca erau “in dispozitia buna”, de povesti, ma luau peste picior, erau ironice si insistente in glumele proaste.

Indiferent ce faceam, nu reuseam sa schimb situatia. Stateam peste program, veneam mai repede, nu avea nici un efect.

O colega (una dintre aceste “doamne”) ma ducea acasa cu masina ei personala. Brusc nu a mai facut acest gest. Mi s-a reprosat ca nu am intrebat-o DE CE! Cat de tampit si nesimtit trebuie sa fii sa intrebi pe cineva, care nu e obligat sa faca ceva pentru tine, de ce nu mai face????

La un moment dat am fost internata, DE URGENTA, in spital, pentru ca aveam o febra din cauze necunoscute. Mi-a ajuns la urechi reprosul ca “mi-am lasat treaba neterminata”. Practic trebuia sa anticipez aceasta internare. In spital imploram medicii sa ma lase acasa, asa, cu tot cu febra, pentru ca imi era groaza ca lipsesc si ca mi se va reprosa acest lucru.M-am intors cu o saptamana  mai repede din concediul medical ca sa nu creez probleme. N-a avut nici un efect.

Am fost in team building  si una dintre ele, care fusese promovata in  “directoare”, m-a facut de ras in fata a 40 de oameni. Asa  s-a gandit ca isi marcheaza noul statut, probabil.  M-a ingropat in fata tuturor, m-a anihilat, m-a umilit razand, am stat o zi intreaga in pat, plangand  cu sughituri, avand convingerea clara ca sunt o ratata , o dobitoaca incapabila nici sa munceasca, nici sa castige simpatia unor duamne , desi cu restul colectivului ma intelegeam minunat (zic eu, cine stie ce as fi descoperit, daca sapam mai adanc), munca imi era apreciata.

Cand am plecat, “d-na directoare” mi-a recunoscut ca asa e ea cand “i se pune pata pe cineva”. Pentru ca asa a si fost, i s-a pus pata. Dintr-o data. Probabil ca acesta categorie de femei are o viata personala prea searbada, o frustrare ancestrala, pe care o anihileaza cu asemenea tehnici de calcat in picioare alte vieti.

Ma intreb de ce nu am plecat la primele semne ca ceva e necurat. De ce nu le-am bagat in p… mamelor lor, iesind afara pe usa. Din punct de vedere financiar imi permiteam sa renunt. Nu-mi explic. Ajunsesem intr-o asa stare de degradare psihica, incat   imi imaginam ca nu sunt buna de nimic, eram dependenta de o vorba buna de-a lor,  asteptam, in fiecare zi, o recunoastere a muncii mele.Evident, ajunsesem sa gresesc foarte des, concentrarea scadea vertiginos.

A trecut mult timp pana sa imi revin, sa renunt la Extraveral. Am fost bantuita de cosmarul de acolo. De intrebarea ” Da’ tu nu te-ai gandit??? ” care ma facea sa ma simt incapabila.

Anul trecut am fost la un interviu pentru un post asemanator si am dat , timp de o saptamana, multe si diverse teste, in special de contabilitate. Pe care le-am trecut cu felicitari. Si am inteles ca eu chiar ma pricepeam in ceea ce faceam, mi-a crescut increderea in mine foarte mult si am reusit sa mai alung “demonii ” din mintea mea. N-am luat interviul, pentru ca ultima etapa era cu “sefa” care semana izbitor, si fizic, si la expresii, si la tendinta de a barfi, cu cea care mi-a tocat nervii, drept pentru care nici eu nu am fost foarte prietenoasa; probabil , inconstient, nu-mi mai doream postul.  Si , ca o consolare si mai mare, m-au sunat angajatii de acolo sa imi spuna ca le pare nespus de rau ca nu am fost aleasa eu, pentru ca lor  le-am facut cea mai buna impresie dintre toti candidatii!!!  M-a ajutat foarte mult aprecierea lor. Nu ca sa trec peste esecul interviului, ci ca sa pot, dupa mai bine de un an de cand am parasit locul acela, sa dorm linistita!!

De fapt, e mai bine ca nu am plecat mai repede. Pentru ca acum vor avea mai mult de platit. Pentru ca toate, absolut toate, se platesc. La un moment dat, cineva se va juca, la randu-i,  si cu vietile lor, cu mintea lor, cu sanatatea sau poate cu libertatea lor. Desi cred ca vor fi foarte infumurate sa si inteleaga de ce.

E bine ca am scris. Da, ma simt mai bine acum. Cred ca aveam nevoie si de asta.

Nevoia de a ne plange

Doi batrani stau de vorba , intr-un azil. Unul dintre ei tocmai venise din alt azil, privat, de lux.

-De ce ai plecat de acolo, dintr-un azil de lux? Nu te tratau bine ingrijitoarele?

-Nu…ma tratau foarte bine, parca as fi fost singurul batran cazat acolo, nu aveam de ce sa ma plang.

-Atunci poate ca mancarea era proasta? Sau poate prea putina?

-Nu, mancarea era din belsug si era foarte buna, totul proaspat, daca aveam doleante speciale, mi se aducea ce comandam… nu aveam de ce sa ma plang.

-Aaaa, am inteles, atunci poate ca era camera prea mica? Sau imparteai camera cu prea multi batrani?

-Nuuu, aveam camera mea, cu televizor, ziare tot timpul, aveam un pat mare…nu aveam de ce sa ma plang.

-Si atunci de ce ai venit aici???? De ce nu ai ramas acolo???!!????

-Aici AM de ce sa ma plang!

Mi se pare ca acest banc ilustreaza perfect natura umana care implica nevoia de a ne plange. De orice: de partener, de bani, de serviciu, de rude, de sanatate, de vreme, de fizic, de orice. Atat de rar aud persoane care sa zica: Da, n-am de ce sa ma plang si asta ma face fericit!

Avem probleme si, uneori, in strafundul sufletului, amanam sa luam o decizie, “taurul de coarne”, doar pentru ca ne e teama ca , odata rezolvate, nu vom mai avea de ce sa ne plangem.  Nu inteleg de unde vine aceasta nevoie de a fi compatimiti, cred ca din nevoia de a primi atentie. E o nevoie primara a naturii umane.

Dar nu ne gandim ca sunt persoane care stiu ca mai au un an, o luna, doua saptamani, care stiu CAT mai au, de fapt, sa se planga. Si nu o mai fac. Se bucura de fiecare secunda, chiar daca , poate, pe langa boala pe care o duc, au si alte probleme; poate sunt saraci, poate nu au familie, poate nu au serviciu, poate nu au casa. Ei considera ca faptul ca se trezesc, inca, in fiecare dimineatza, este un dar.

Pe de alta parte, sa discuti despre problemele MARI pe care le ai te ajuta sa te descarci. Sa le vezi mai bine. Sa ceri ajutorul.

Oricum, voi incheia acest articol cum nu cred ca va asteptati: vreau sa ma plang! As angaja pe cineva care sa stea… sa zicem 48 de ore (cam atat cred ca mi-ar lua sa ma plang de toate cate ma macina) cu mine si sa ma asculte. Si eu sa ma plang. Si sa nu-mi dea senzatia ca il plictisesc sau ca , in opinia lui, ma alint.

Eu sa ma plang si el (sau ea) sa ma asculte si sa aiba o expresie pe fata  ca si cum m-ar intelege.

Dupa aceea cred ca m-as simti foarte bine pentru foarte mult timp.