Nu sunt ce par a fi…

Simona Catrina (despre care consider ca reuseste sa exprime mai bine decat mine cum MA simt ) , intr-un articol, scrie despre cum ajungi sa te multumesti cu putin… Ca femeie… Acest articol m-a lovit in moalele capului pentru ca, desi stiam foarte bine hibele relatiei mele si ale mele insami, nu aveam niciodata curajul sa verbalizez sau sa astern pe hartie… Sau aveam curajul sa exprim ideea in sine, asa…metafizic, dar nu aveam curajul sa dezvolt!! Da… Faianta si algocalminul….perfect adevarat….Mi-am dat seama ca incerc, cu o disperare penibila , sa compensez lipsa unor…”bucurii” din care alte persoane, la varsta mea, se infrupta cu nesat! Oricum, trecand si peste latura neortodoxa a acestor bucurii, lucrurile se intampla la fel… Nu iesim daca este el obosit, dar uite ce bine spala masina asta noua, da, cand te gandesti ca am luat-o la oferta, mare noroc, erau numai 3 in tot orasul… Si in dupa amiaza asta de sambata..mmm….sa lenevim intre asternuturi…amandoi…sa ne inchidem telefoanele, usa si sa ramanem doar noi doi…Dar nu se poate, cum m-am putut gandi la asta, sunt atatea lucruri de facut, mai bine impuscam doi iepuri dintr-o data: cat timp face el curat in masina, as putea gati mancarea aia prezentata in cartea lui Jamie Oliver, sunt convinsa ca o sa imi primesc aplauze!! Si asa trec zilele… ma preocupa mai mult produsele de curatat decat propriile mele nevoi, desi nici macar o gospodina desavarsita nu sunt!

In ziua in care am citit respectivul articol, inainte de a-l citi, am ajuns la concluzia ca sunt plictisitoare! Am incercat sa imi imaginez ce cred ceilalti despre mine sau cum ma vad si mi-am dat seama ca nu sunt absolut deloc interesanta, nu am nimic deosebit, nu debitez nimic deosebit in general, nu am preocupari iesite din tipar, nici macar nu ma imbrac altfel! Nu, stati, nu va imaginati ca acum trec printr-o depresie si consider ca sunt o nulitate! In nici un caz! Doar ca asta este adevarul! Sunt extraordinar de banala! Ceea ce nu e neaparat un lucru rau! Insa pentru mine a fost asa…un mic soc….Si am incercat sa aflu CAND am ajuns asa??? Unde, pe drumul asta pe care il parcurg de 20 si ceva de ani, s-a produs schimbarea?? Eram o rockeritza rebela in liceu, citeam mult, aveam o atitudine pozitiva si un chef de viata fantastic! Mai tarziu, in facultate, am avut grija sa adun amintiri, bune sau rele, am avut pareri despre orice, am citit, m-am distrat, am suferit, etc… Dupa facultate… am avut vise (care nu s-au implinit in maaaaareaaa lor majoritate, dar ce bine este sa visezi), m-am jucat, m-am distrat, am muncit, am plans, am ras, am trait…. Si iata-ma acum…amortita, fara nici un relief, cu procupari de genul faiantei din baie sau mobilei de bucatarie, facand compromisuri despre care imi jurasem, cand eram tanara si plina de vise, ca nu le voi face, asteptand sa primesc, luand cand mi se da… Nu stiu daca e bine sau rau…Bine ar fi fost sa fie, toate aceastea, o completare la personalitatea speciala care ma caracteriza, nu sa o inlocuiasca, asta stiu sigur!

Ieri am cunoscut o persoana, mai in varsta decat mine, care mergea la un concert Judas Priest…Fara bani, facand autostopul…Era o persoana atat de vesela, de lipsita de griji (e drept ca nu mai lucra de aproximativ un an), de pozitiva!! Si a tot povestit despre concertele la care a mers, despre ea…. M-am trezit ca afisez o grimasa acra de m-am speriat! Eram muta, nu reuseam sa scot nici un sunet si simteam cum mi se strang buzele de frustrare si ma acresc!! Constientizam chestia asta si nu puteam sa ma abtin, totusi! Si mi-am dat seama ca tot echilibrul meu interior este cladit pe niste temelii subrede, pe frustrari ingropate! Am inteles ca nu sunt plictisitoare, de fapt, ci doar nu mai am aceleasi ocazii de a demonstra contrariul, nu imi mai fac timp, nu mai am curaj, ma las condusa mai mult de “a trebui” decat de “a-mi placea”! Mi-am ingropat dorintele pentru ca “nu se cade”, am facut compromisuri pentru ca “asa se face”, mi-am sters lacrimile pentru ca “esti prea sensibila”, mi-am taiat aripile pentru ca “a venit vremea” practic! As vrea atat de multe si POT sa fac atat de putin! Si, probabil, sunt singura vinovata ca am crezut ca pot fi linistita si echilibrata daca imi reprim pornirile in loc sa le accept si sa le adaptez, cumva, la mersul “firesc” al lucrurilor!

Acum am facut o mica pauza din scris la acest articol si m-am certat putin :”Sunt chiar nefericita??” Nu cred ca sunt nefericita, sunt multumita!! Ma bucur ca voi avea alta chirie, ma bucur sa stiu ca pot sa ma organizez cum vreau, ca vom fi doar noi doi acolo, ca am un frigider doar al meu, o bucatarie doar a mea, abia astept sa decorez, sa aranjez, sa fac sa fie cat mai primitor pentru amandoi…. E un lucru bun asta, nu?? Sau, parafrazand-o pe Simona Catrina, daca stai mai bine si te gandesti, nici nu conteaza daca nu ai parte de mai micile sau mai marile placeri ale vietii, poti obtine orgasmul doar admirand chiuveta de inox!

Nu sunt nefericita, e adevarat, m-ar bate Dumnezeu daca as spune ca asa e…. Dar EU sunt atat de lipsita de stralucire!! Si incepe sa imi pese din ce in ce mai putin, asta ma ingrijoreaza, paradoxal!! )