Ieri, plimbandu-ma (impropriu spus, atat vreme cat aveam o tinta clara, Supermarketul) prin Mall am observat, pe unul din holurile largi, luminoase, ticsite de aerele si figurile “protipendadei”, un cuplu de…homeless, cred. Nimic deosebit pentru nimeni, poate ca un pic zgaria retina daca erai atent in jurul tau si nu iti admirai bijuteriile si pantofii de firma in vreo vitrina… Eu sunt asa, mai sensibila, ca sa nu spun ca ma induioseaza pana la lacrimi aproape orice chestie, banala pentru majoritatea (dar despre asta probabil ca va trebui sa vorbesc cu viitorul meu psihiatru 
) ), asa ca si aceasta imagine mi-a provocat un nod in stomac si o umezeala discreta a ochilor. Un cuplu cu evidente urme de dependenta de alcool (in cel mai fericit caz), curatei, e drept…. Poate nici nu erau homeless, ci doar foarte foarte saraci, dezamagiti probabil de propriile vieti, dependenti si dezintegrati clar…
Si atunci m-am gandit: oare cand au calcat stramb, s-au impiedicat, au cazut si… nu s-au mai ridicat? Oare ceva major, o intamplare zguduitoare i-a facut sa ajunga in halul asta sau, pur si simplu, un pas marunt, dar GRESIT, e resortul?
Am realizat ca si cele mai mici greseli pot avea urmari dezastruoase…. Si cele mai mici renuntari te pot aduce in stadiul de a-ti rata viata… Pentru ca e mai simplu (si nu cred ca ma poate contrazice cineva) sa te lasi dus de val, sa nu mai lupti daca ai cazut, sa iti creezi conditiile unui “trai confortabil” pe treapta aceea pe care ai ajuns dintr-o eroare, decat sa te zbati, sa lupti, sa iti aduni puterile sa te ridici! Sunt convinsa ca multi dintre noi avem cel putin un moment in memorie care ne provoaca fiori gandindu-ne ca am fi putut hotari altfel! Eu am, cel putin! Sau, din pacate, suntem foooarte multi care purtam cu noi regretul deciziilor pe care le-am luat candva si ale caror urmari le resimtim din plin! Si nu e dureros ca nu mai putem intoarce timpul?
Ma bucur, de exemplu, ca nu m-am demoralizat dupa primul esec la admiterea la facultate (adica eu m-am demoralizat, dar ce bine ca am avut alaturi oameni care m-au sfatuit si ce desteapta am fost ca am ascultat! 
) si am mai dat o data, la alta facultate!! Ma trece un fior pe sira spinarii gandindu-ma ca puteam sa renunt, sa raman in orasul natal.. Adica toti anii astia sa nu fi existat “asa”?
Pe de alta parte, ma rod in fiecare zi greselile pe care le-am facut (mai marunte si mai mari) pentru ca urmarile exista, fizic si psihic si sper din toata inima sa reusesc sa il fac pe copilul meu (daca imi va ajuta Dumnezeu sa am unul) sa inteleaga cat de mult conteaza sa lupti, sa te tii de cuvant, sa cauti echilibrul in interiorul tau, nu in afara ta, nu intr-o sticla, nu intr-o relatie, nu in niste pastile… Pentru ca si un gest mic, o hotarare sau o indecizie, o renuntare sau o lupta, poate sa schimbe iremediabil o viata!
Poate ca am dat prea multa atentie cuplului respectiv… Pentru altii nu erau decat niste oameni… Pentru mine erau niste intrebari! Poate ca asa au vrut (desi ma indoiesc), poate ca unul l-a tras pe celalalt in jos, poate ca au fost niste rebeli care nu s-au putut adapta la societate cu toate normele ei, poate au avut o casa, o gradina, copii si un serviciu bun dar le-au pierdut si nu s-au mai simtit in stare sa mai lupte si au avut nevoie de o dependenta in care sa isi inece esecul, poate ca, pur si simplu, un lung sir de petreceri cu prietenii le-a dezvoltat nevoia de alcool… Cine stie?
Asa ma apuca pe mine sa analizez oamenii… Ma ajuta, uneori, sa mai rezolv din dramele interioare proprii, sa ma mai vindec…
P.S. Pentru cei care au considerat ca “toate posturile sunt triste” de pe blogul meu: ASTA NU E TRIST, e realist, poate ca are un pic din “filozofia cozonacului”, dar e de la mine din suflet!!
