Dragutul meu e plecat intr-o croaziera cu firma! Din motive care m-au lasat fara grai, nici un angajat nu a putut sa isi aduca partenerul, indiferent daca ar fi platit pentru el si de 5 ori valoarea excursiei… Ma rog, nu asta e ideea postului, oricum!
Si incepand cu ora 6 dimineatza mi-a tot trimis mesaje despre cat e de frumos acolo… E foarte incantat de ce vede!! Si eu, desi am crezut ca pe tot parcursul plecarii lui, daca nu imi voi roade unghiile de invidie si ciuda, cel putin o sa ma simt abandonata si nefericita in virtutea ideii egoiste ca “el vede atatea si eu nu”, ei bine EU sunt emotionata pana la lacrimi si ma bucur enorm ca EL are ocazia sa vada toate astea si sa se bucure de ele!! Desigur ca mi-ar fi placut tare mult sa fim impreuna si desigur ca imi lipseste, dar…ma bucur foarte mult pentru el!!! Si abia astept sa vad ce poze a facut!! Poate ca voua vi s-a intamplat mai demult sa simtiti asta si nu vi se pare anormal, dar pentru mine e un sentiment nou! Asta o fi iubirea…?
Am iubit si inainte, sau poate nu, am simtit in privinta cuiva ca nu pot respira fara prezenta lui in viata mea, am suferit ani pentru cineva de care ma despartisem, am epuizat stocul de lacrimi…Inainte…. Dar asa ceva, ce simt acum, nu am mai simtit pentru nimeni! Am renuntat la o manifestare de egoism si cred ca DA, ASTA SE NUMESTE IUBIRE! Pentru mine… Fiecare da un alt inteles iubirii! Doar ca eu cred ca abia acum am aprofundat sentimentul cu adevarat!! Sa ma pot bucura pentru celalalt atat de mult, in conditiile in care si invidia ar putea foarte bine sa se strecoare aici! Pentru ca ma bucur pentru el nu pentru o avansare care nu ar fi avut nici o legatura cu mine, nu pentru o marire de salariu de care si eu as fi beneficiat, ci pentru o excursie pe care am fi putut sa o facem amandoi!!
Nu stiu daca m-am exprimat destul de clar… Azi am simtit nevoia sa scriu pe blog ca sa impartasesc sentimentul asta cu cei care ma citesc! 
)
) .Ne-am impacat intr-un final glorios! El a avut o tentativa de comunicare, eu sunt terorizata de “sedinte de comunicare la locul de munca” pentru ca am senzatia (care pana la ora asta nu m-a inselat) ca suplinesc de fapt lipsa bunului simt (care, daca ar exista, ar face ca toata lumea sa convietuiasca linistita, fara nevoie de terapie), asa ca…am preferat sa ma impac cu el decat sa aud cum incearca sa gaseasca o justificare pentru un comportamnet …usor mizerabil!!
