Toamna pe Valea Oltului

Din pacate, aparatul meu foto nu e chiar performant! Dar stiu ce ii voi cere lui Mos Craciun anul acesta!

Suntem trei….

…si nu, nu aduc pe lume niciun urmas (deocamdata), nu am trecut asa ceva nici in planificarea pe anul viitor (dar poti sti?)! Dar nici nu ne-am luat un animal de casa, cine sa il dreseze cand suntem amandoi, cat e ziua de lunga, la serviciu??
Avem o plantutza! Se numeste Zanutza, denumirea oficiala (nu latina, ca nu am avut rabdare sa caut, revin eu cu un up-date in directia asta) e CROTON si am primit-o de la EL cu ocazia aniversarii relatiei noastre!
Noi nu am avut pana acum nici o planta de apartament pentru ca ne era foarte groaza sa ne mutam din chirie in chirie cu ghivecele si pentru ca abia acum locuim singuri (mda, asta e, aud dezaprobarile si manifestrile de mila, sa stiti ) ) )! Dar acum speram ca vom poposi mai mult in garsoniera asta (inchiriata si ea, of course!) asa ca am primit-o cu drag pe Zanutza! Este doar o planta pentru altii, pentru noi e un nou membru al familiei!
E foarte frumoasa si eleganta! Frunzele isi schimba culoarea dupa cat de multa lumina primeste!
Iat-o:

Ok, a sosit vremea…

…sa recunosc ceva despre mine! Nu stiu daca va fi interesat cineva de acest fapt, nu stiu daca aceasta marturisire va ajuta pe cineva, stiu sigur insa ca scriu asta dintr-un motiv foarte foarte clar! Ca sa nu existe nici un dubiu: numai ca sa scap, e asa, un fel de a ma face de ras, de a-mi face de ras “suferinta”, poate ca asa se rusineaza si pleaca! Pentru ca o duc cu mine zi de zi, uneori ma insoteste asa, tacuta, o simt ca e aproape, dar nu “zice” nimic…alteori isi face simtita prezenta asa, sporadic, de o intensitate slabuta, atat cat sa imi dea de stire ca e acolo…si alteori…alteori e de o furie de neimaginat, ma izbeste de pragul nebuniei, ma face insuportabil de nelinistita, irascibila, ingrozitor de deprimata, nevrotica, insomniaca, cu maini in permanenta tremurande, cu respiratia sufocata, cu transipratii pe sira spinarii, cu stari de confuzie, cu palpitatii, cu teroarea de a nu innebuni…Ei bine, dragii mei prieteni, sufar de ANXIETATE!!!

Anxietatea e principala suferinta, dar din ea, din cauza netratarii la timp (pentru ca tarziu am inteles ce am) deriva diverse alte forme: atacuri de panica, depresii, nevroze, insomnii, ipohondrie, etc! Deseori ma simt nebuna de legat, deseori imi promit ca “saptamana viitoare merg la medic”, dar dupa cateva zile trece, lasandu-ma epuizata nervos, doar cu dorinta de a dormi cat mai mult (ca sa recuperez toate fortele mele psihice irosite in lupta cu criza) si de a uita ce tocmai s-a petrecut… si nu mai ajung la cabinet!

Sunt ani de cand lupt si lupt si lupt … Probabil ca nu voi reusi sa ma vindec vreodata, probabil e o mostenire genetica, mai stii?? Dar as vrea tare mult sa pot sa traiesc linistita, fara sa imi fie in permanenta frica, spaima, fara sa imi fac incontinuu griji pentru orice, oricine, incontinuu, analizand fiecare gest, fiecare vorba a fiecarei persoane, fara sa ma simt aproape de isterie, aproape de teroare, sa DORM cu adevarat, sa respir pana la capat, sa ma relaxez, sa nu mai am mintea cand goala ca o pagina alba, cand plina de ganduri fara legatura, fraze incepute si neterminate, franturi de idei pe care le pierd cand abia mi-au venit, sa ma odihnesc!!! De atat de multe ori cei din jurul meu ma vedeau calma si echilibrata cand in interiorul meu se zbateau manifestari psihice intense in incercarea mea de a le inabusi….

Ma afecteaza orice, absolut… Desi, multumesc lui Dumnezeu, am o viata linistita, se pare ca imi folosesc resursele facandu-mi incontinuu griji… Temandu-ma (drobul de sare, ma-ntelegeti?) mereu de orice, de mine, de altii, de diferite situatii, sa nu gresesc, sa nu fiu inteleasa gresit, sa nu sufar, sa nu ii fac pe altii sa sufere, de boala asupra mea, asupra familiei mele, de accidente, de ghinioane, de orice…

Imi vine sa ma izbesc cu capul de pereti uneori, atat de frica imi este…sa fug tare si muuult, pana obosesc si cad lata…

Se poate intampla insa sa fiu atat de obosita psihic din cauza anxietatii, incat sa nu ma mai intereseze nimic… Sa pic in depresie, inerta si goala pe dinauntru…Cred ca atunci ma odihnesc…

Sau se intampla sa plang muuuult muuuult si sa ma descarc de frica aia!

Da, doamnelor si domnilor care cititi, stiu ca e jenant sa recunosti public ceva atat de…personal, dar nu mai suport : SUFAR DE ANXIETATE CRONICA!!!

De cand mi-am dat seama ca sufar de asa ceva, am avansat putin, in ideea in care am facut, cu mine insami, sedinte lungi de terapie…Asa, singura…Si am reusit sa identific cateva (mai multe) cauze, sa imi rezolv unele dileme, unele drame interioare, sa imi raspund la niste intrebari, sa adopt un mod de a trai si de a fi cat mai lipsit de intrebari existentiale, am reusit sa imi controlez, uneori, atacurile de panica… Dar mai e muuuult pana la a putea sa imi vad linistita de viata (daca nu cumva e imposibil dupa atatia ani), imi dau seama de asta in momentele de criza maxima!! Cand ma simt neputiincioasa, prizoniera a fricilor si depresiilor mele, cand prefer sa plang ca sa imi acopar starea!!

Gata, cred ca am reusit sa o fac de ras…pe ea, suferinta…si pe mine, ca sa imi dau mai mult silinta in acest razboi pe care il port de atata timp…

As vrea doar ca cititorii mei dragi sa nu ma vada, de acum inainte, numai din aceasta prisma! A fost cumva, si postul asta, o sedinta de terapie! Dar asa-i ca sunt capabila si de articole optimiste?

Iar…

….am simtit nevoia de schimbare…Dar exista o explicatie: mi-am dat seama ca daca cineva vrea sa se uite pe alta pagina, nu mai stie sa ajunga la postari apoi… Era destul de alambicat! Asa ca m-am gandit sa simplific lucrurile!

Sper sa va placa si asa… :-S