A fi sau a nu fi “open minded”

In ultima perioada, indraznind si eu sa imi dau cu parerea ici colo pe net, pe forumuri (de fapt e mult spus, purtam niste discutii neutre, fara nici o referire la nimic si, mai ales, fara sa ma lansez in a-i judeca pe altii), am aflat, de la cativa “binevoitori” care considera ca eu mai am muuulte de invatat de la viata, ca nu sunt “open minded” vezi Doamne!!

Ei bine, eu credeam altceva…Nu imi dau seama daca eu am o notiune gresita despre ce inseamna a fi deschis la mine.

Daca nu actionez intr-un anumit fel pentru ca nu sunt tentata absolut deloc sa o fac, inseamna ca sunt incuiata sau ca imi reprim pornirile firesti, naturale sau ca sunt o frustrata care incearca sa dea impresia de viata/minte echilibrata, desi noptile imi sunt bantuite de fantezii obscene ???!???

Daca refuz sa am in preajma mea persoane care nu se muleaza pe stilul meu de viata si care, atentie, prin modul de gandire si actionare IMI AFECTEAZA intr-un fel sau altul viata mea, inseamna ca nu-s open minded??!!???!!!

O sa dau doar cateva exemple, cele mai fierbinti de pe net (nu despre asta s-a discutat direct pe forumurile pe care m-am dat eu, dar ele sunt mereu prezente, chiar si ca un fundal vag sau ca o evidenta neverbalizata, cand vine vorba despre cat de deschis esti) si as vrea ca lumea sa nu creada ca eu judec pe cineva.

Sexul anal. Dincolo de implicatiile medicale de care ar trebui sa se intereseze cei/cele care il practica, pur si simplu nu ma tenteaza. Deloc. Nu cred ca as fi in extaz, nu simt nevoia sa fac asta ca sa imi improspatez viata sexuala, n-am nici o fantezie de genul asta si nici n-am avut vreodata, nici macar nu visez (ma refer la visele incontrolabile, alea de pe timpul noptii) asa ceva… Sunt absolut sigura ca nici sub hipnoza nu as declara ca ma tenteaza! De ce, atunci, toata lumea crede ca toate ne dorim asa ceva, dar ne este frica/rusine sa incercam??

Drogurile sau, ma rog, substantele alea care te fac sa “zbori”. Am avut o adolescenta rebela, de rockerita neinteleasa decat in rockoteca, cu paharul de vodca in fata… (Nu ma onoreaza aceasta dezvaluire, dar nu am de ce sa ma rusinez, acum sunt suma tuturor lucrurilor pe care le-am trait si din care am invatat) In jurul meu se drogau zeci de tineri, cu zeci de substante diferite. La chefuri, la jumatate de metru de mine, prietenii mei se drogau. In parc, in miezul zilei, in locul unde ne intalneam noi, toti rockerii din oras, unii dintre ei se drogau. Si eu nu am facut asta niciodata. Pentru ca nu m-a tentat. Am baut, m-am imbatat (de multe ori), am fumat (si fumez inca, obiceiul asta pacatos mi-a ramas, desi m-am lasat de vreo 10 ori), dar nu m-am drogat niciodata. Puteam sa o fac, nu? Daca am fost tentata sa ma apuc de baut si de fumat. Dar nu m-a atras nici ideea, nici senzatia despre care imi povestea toata lumea; nu a fost de mine. Nici acum nu e si daca spun cuiva ca nu-s interesata, crede ca , you know, presiunea societatii, a bunului simt, bla bla bla… Nu, fratele meu, daca as vrea, as face-o! Dar nu-mi trebuie!!

Deocamdata ma opresc la aceste doua exemple, dar va astept si cu altele Putem adauga alte experimente sexuale; sau infidelitatea de dragul descoperirii marilor adevaruri senzuale (adica infidelitatea aia fara nici un fundament dar pentru care, daca nu o faci, unii te acuza ca esti “inchistata”); sau.. sau… sau…

Acum vin eu sa va intreb: ar trebui sa actionez intr-un anumit fel chiar daca nu vreau, numai pentru a demonstra ca DA, sunt o persoana deschisa la minte, ca nu ma caracterizeaza principii din paleolitic, ca nu-s invechita, frustrata, incuiata???!?

As vrea sa transmit tuturor celor care ma considera asa sa stea linistiti, daca voi vrea sa incerc ceva, o voi face! Nu trebuie sa imi duceti voi grija ca sunt plafonata, nu am nevoie sa imi deschideti voi “orizonturile”!

Si daca nu am inteles eu bine sintagma, atunci nu, nu sunt open minded. Asa, si?

P.S. Sper ca va puteti imagina cam ce cautari pe google vor duce la blogul meu dupa acest articol!!

Ganduri de Martie

A sosit si luna martie, Luna Femeii…

Se celebreaza peste tot si nu inteleg de ce a trebuit sa se inventeze o zi ca sa fim si noi (in general vorbesc) rafatate , respectate si iubite!! Nu sunt o feminista “activista”, in nici un caz, dar cum barbatul casei este plecat pe meleaguri straine si sunt, astfel, absolvita de treburi care sa imi ocupe timpul si mintea, am tot meditat la asta… Si ma gandesc ca atatea femei asteapta aceasta zi cu infrigurare nu pentru un cadou, nu pentru o seara in oras, ci pentru ideea in sine, aceea ca “macar de 8 Martie sa…” Suntem sotii, amante, mame, prietene, ascultam, ingrijim, hranim, educam, alergam toata ziua intre datoriile zilnice si ne bucuram ca, o zi pe an, suntem raplatite! Nu vreau sa zic ca nu sunt barbati care sa nu isi alinte femeile din viata lor in fiecare zi, sa nu le ofere sprijin si intelegere, ma refer la mult mai cunoscutele situatii in care barbatul considera, 364 de zile pe an, ca i se cuvin toate sacrificiile pe care cineva le face pentru el… Nu imi dau seama daca asta e o situatie tipica tarisoarei noastre si altor asemenea ei, unde asa ma fost noi crescute, ca avem niste “obligatii”, ca asta e menirea NOBILA a femeii, ca ea se pricepe cel mai bine sa tina casa, etc etc…

(Acum am intrat intr-o faza de negare a tuturor obligatiilor mele casnice! Drept e ca nu prea am pentru cine, EL este plecat in Cambridge, dar tare mi-e teama ca m-am obisnuit cu binele si aceasta situatie de totala iresponsabilitate va continua si dupa ce se va intoarce acasa )

In alta ordine de idei, desi am fost singura inca de la sfarsitul lunii februarie, am fost rasfatata (muuult prea rasfatata) din alte parti! Si mi-am dat seama ca faptul ca sunt singura de 8 Martie are marele avantaj ca nu am nici o ocazie sa ma cert cu el, deci mi-am putut imagina in voie ce-am fi facut daca am fi fost impreuna! Pentru ca stiu ca aveam toate sansele sa ne certam , nu stiu cum se intampla dar oricat de multa miere ar curge in relatia noastra in general (nu atat incat sa dam in diabet, dar cel putin nu ne batem ), la ocazii din astea deosebite ne certam de fiecare data. Si iata ca, desi ma rod remuscarile ca am verbalizat aceasta revelatie, m-am bucurat ca de data asta am stat despartiti!

Desigur, au fost si ceva dezavantaje, nu va imaginati ca am jubilat ca sunt singura, dar nu m-au afectat asa tare precum am crezut inainte! )

De 8 Martie am lenevit in fata TV-ului cu inca vreo cateva prietene. Nimic deosebit, vremea a fost absolut oribila, energie pentru altceva nu am avut deloc, nici nu m-a cuprins vreo stare speciala pentru aceasta zi speciala!

Am avut doar revelatia faptului ca mai pot amana aparitia unui copil in viata noastra dupa ce, timp de doua zile, am fost absolut terorizata fonic si vizual de o fetita de aproximativ 2 ani si jumatate! Nu am rabdare, nu cred ca pot intelege foarte bine sensul frazei “cand e copilul tau te doare sufletul sa il certi”, nu cred ca pot concepe sa nu mai pot savura si eu o dupa-amiaza LINISTITA alaturi de prietene din cauza progeniturii care se catara, se da jos, se catara la loc, se dezbraca, se imbraca, vorbeste incontinuu, te trage te par, te trage de falci, de haine, plange , rade, plange iar, alearga, da jos, etc etc…Si , mai ales, nu e absolut deloc interesata de tine cand ii spui sa se potoleasca! Cu riscul de a parea un monstru…zic pas deocamdata! Poate ma apuca vreun instinct matern sau vreo saptamana oarba la un moment dat, dar eu zic sa mai astept. Imi plac tare mult copiii, tare tare mult, dar vreau sa vad si unul cuminte ca sa imi revina speranta ca nu toti sunt asa!

In 20, cu ajutorul lui Dumnezeu, plec si eu in Cambridge, intr-o scurta vacanta de 5 zile! V-am zis ca eu nu am iesit niciodata din tara?? Va imaginati ce emotii am ca plec?? E foarte ciudat si amestecat sentimentul, ma bucur si mi-e si frica in acelasi timp… Dar cred ca e o ocazie foarte buna sa imi inving anxietatea! Sper sa nu mi se accentueze, Doamne fereste!

Am pe birou un buchetel de ghiocei care miros asa tare si asa de proaspat! Sunt foarte deschisi si mari, cred ca in nici un an nu i-am admirat asa de mult! Dar mirosul lor imi aduce aminte de casa, de copilarie… Era un serial de desene animate care se numea “Floarea cu 7 culori” si imi amintesc ca, impreuna cu cateva prietene, ne-am facut si noi gradinita noastra, am sadit floricele, era un loc secret evident. Si in fiecare zi asteptam nerabdatoare sa vizitam acel loc…. Si in fiecare zi asteptam sa se intample niste minuni asemenea celor din serial; nu s-au intamplat dar nu-mi amintesc sa fi fost dezamagita de acest lucru Acum sunt dezamagita de atat de multe lucruri fara importanta, nu e ironic? Asta inseamna sa imbatranesti probabil.

Si Martie abia a inceput.

P.S. Revin cu un update. Fostul meu prieten s-a logodit! Nu stiu cum sa exprim ce simt, dar incerc sa vedem ce iese; deci eu am fost cu acesta despre care este vorba in propozitie aproximativ un an… A fost iubire cu nabadai, incompatibilitate in principii, ma rog… Dar ne iubeam noi cumva.. Ne-am despartit dureros, chinuitor , a urmat o luuunga perioada in care eu, cel putin, nu am mai putut sa mai iubesc pe cineva. Despre el aveam aceeasi impresie, ne-am intalnit dupa un an de zile intr-o camera de camin, mi-a tresarit inima, poate ca as fi riscat o impacare daca nu eram preocupata sa invat pentru licenta (stiam ca o impacare cu el m-ar fi bulversat rau de tot), a urmat o alta perioada in care eu am tot suferit, el ..dadea aceeasi impresie. Pana la urma mie mi-a trecut (in ideea in care mereu va insemna ceva special pentru mine, doar l-am iubit atatia ani, dar mi-au trecut  sentimentele in sine, am putut merge  mai departe),  dar nu am mai primit nici o veste de la el, deci imi ramasese asa, senzatia dulce ca nu ma va uita niciodata! Ei, recunosc, nu numai ca nu ma va uita niciodata, dar ca niciodata nu va mai putea iubi pe altcineva Trebuie sa recunosc, asta e, oricum sunt absolut sigura ca majoritatea femeilor gandesc ca mine. Daca nu, iata inca un motiv pentru care sa ma considerati monstruoasa!

Si astazi aflu ca s-a logodit, deci nu ma mai iubeste, deci m-a uitat, deci a mers mai departe! E asa, ca o palmuta data farmecului meu   O percep  ca pe o infrangere, am senzatia ca , odata cu logodna lui, s-a incheiat si perioada mea de glorie , acum e prea tarziu sa mai faca cineva pasiuni pentru mine si nici macar nu se cade!  Imi iubesc sotul foarte foarte foarte mult, nu are legatura cu el ceea ce simt, dar as fi ipocrita sa afirm ca nu mi-ar pica bine sa stiu ca mi-au ramas macar admiratorii vechi, daca noi nici nu se mai pune problema sa imi fac!! Si e si demential de frumoasa logodnica lui!! Ce poate fi mai dureros??