Acum cateva saptamani prietena mea s-a despartit de iubitul ei . Erau impreuna de 6 ani si dumnealui, dupa atata timp, si-a dat seama ca nu e ceea ce ar trebui sa fie, ca nu asa si-a imaginat el , ca “nu se simte fericit”, ca de la inceput nu a fost SENTIMENTUL (va rog sa mai cititi o data fraza asta si sa va concentrati asupra sintagmei “6 ani”)! Asa ca a parasit-o pentru o alta de la care spera sa primeasca raspunsul la cerinta lui de a simti fluturasi in stomac. Si daca nu va primi, nu cred ca va fi o problema pentru el, care de 6 ani , se pare, tot cauta. Impropriu spus “a parasit-o”, pentru ca nu a avut, nici pana la ora actuala, barbatia sa verbalizeze faptul. S-a ascuns ca un las, a ocolit, a fugit, s-a scuzat la modul cel mai penibil, scotand din el o viermuiala care statea sa dea pe dinafara de multa vreme dar draga prietena a mea, suflet indragostit, nu a vazut sau nu a vrut sa vada asta. El a plecat la modul cel mai josnic, a demonstrat ca are o coloana vertebrala ca funia in sac, lasand in urma confuzie, durere, intrebari, socuri (ceea ce “nu conta” inainte, acum e “foarte important”), tulburare, nopti nedormite, pachete de tigari, disperare, sperante, disperare, sperante, disperare….
In acest context mi-au ajuns la delicatele mele urechi si alte cazuri asemenatoare, de zici ca se extinde vreun virus. In afara de cateva zile de paranoia, in care m-am intrebat cum colegul meu de camera, de la o vreme, presteaza ore suplimentare, am incercat sa nu imi fac o parare generala nici despre EI, nici despre NOI. Dar inevitabilul s-a produs. Ieri am avut o revelatie (ati observat ca blogul asta este plin de revelatii, da? 
) care m-a deprimat si m-a dezamagit cumplit. Suntem , intr-adevar, sexul slab. Adica asta o stiam de mult mai multa vreme, ceea ce voi scrie in continuare nu reprezinta o noutate, nici chiar pentru mine-asta cu revelatiile pe blog-, pentru ca, de fiecare data cand am trecut eu sau cineva apropiat mie, printr-o experienta asemanatoare, mi s-a adancit tot mai mult ideea ca noi suntem blege si ei sunt neimplicati. Fatidica combinatie, as indrazni sa zic. Numai ca ieri m-a lovit un clocot de fraze in directia asta, o revolta inspiratoare, incat iata-ma aici, insirandu-le pentru voi, cei care (inca) mai aveti rabdare cu mine.
Cred ca totul incepe in adolescenta, cand stam, unul langa altul pe banca, el intrebandu-se cum il va ajuta asta sa scape de cosurile pe care nici Clearasil nu le-a sters, iar noi masurandu-ne inelarul cu emotie. Sarutul este absolut oribil, mangaierile la care visai cam de cand ai aflat de ce se iubeau Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana sunt niste framantari febrile, ca si cum delicatul tau corp, invelit in lenjeria cea mai fina (cumparata pe ascuns, sa nu vada mama cu ce te ocupi tu), ar fi aluat de placinte. Dar mergem inainte, pentru ca si mama cu tata , desi ii auzi spunandu-si, in fiecare zi, “oare de ce m-am maritat cu tine?” sau ” daca stiam ca ai gura asa mare, ramaneam burlac”, continua sa isi astepte musafirii zambitori, tinandu-se de brat, el laudand mancarea ei, ea indemanarea lui la atarnatul perdelei in balcon. Intre timp, prietenul tau oficial, pe care tu il ridici in slavi la prietene si colege de clasa mai putin initiate decat tine in tainele amorului, se lauda partenerilor lui de fotbal cam unde a reusit sa ajunga cu mana in pantalonii tai. Cand afli, plangi o saptamana si (aici intervine prostia noastra) SPERI ca cei care ti-au dezvaluit asta nu-s decat niste rauvoitori invidiosi pe relatia voastra plina de sentiment, stelutze, fluturasi, puf roz si norisori.
Treci prin multe alte relatii esuate, pana ajungi in cea in care tu te si vezi leganand un copil absolut perfect, nascut din dragoste, in timp ce el aspira si spala vasele, totul intr-o armonie demna de reclama la margarina. Realitatea te lasa sa te bucuri de imaginea asta vreo 6 luni, dupa care , cu o bagheta magica, iti schimba partenerul, din unul atent, iubitor, cald, senzual, fermecator, inteligent, cu simtul umorului, intr-o gorila trantita pe canapea, cu sosetele aruncate peste tot, maraind si pufnind cand are de schimbat un bec, facand crize de nervi daca indraznesti sa ii comunici ca e randul lui la spalat vase, cu o senzualitate si o delicatete in pat de urangutan anesteziat. Dar daca ar fi mereu asa, lucrurile ar fi clare si simple, chiar si pentru tine, o sensibila, cu o capacitate de iubire nemarginita: l-ai parasi, continuand cautarea. Dar nu, el are si zile , saptamani, cand e atat de dragut, adorabil, ia uite-l, mance-l mama de simpatic, cum as putea sa il parasesc??
Traiesti “la oras”, te consideri femeie de cariera, moderna, sustii feministele, dar in felul tau propriu: dupa 8 ore de munca, dai fuga la supermarket, ajungi acasa cocosata de plase, te arunci in treningul vechi (care nu-l mai incita, a propos, dar tu nu stii ca nu e treningul de vina, esti tu, pe care te stie pana in varful unghiei, deci nu-l mai impresionezi ), gatesti ceva care sa ii si placa, desigur, pentru ca te-ai saturat sa strambe din nas si pentru ca tu esti factorul bland si conciliant al familiei, strangi ce mai este prin jur, speli vase, faci si tu un dus, te demachiezi si ii multumesti Domnului ca uite, e ora 21 si tu esti deja in pat, la TV sau citind (grav este ca te si mandresti cu asta : ” eu chiar sunt perfecta, uite cate am facut”). El vine de la serviciu, isi arunca hainele, trage de o bere o ora, mananca, se plange ca s-a facut tarziu, face un dus si doarme. Nu faceti sex pentru ca sunteti obositi (pentru ca el nu mai are chef de tine, tu nu mai ai chef de acelasi ritual, cu preludiu inexistent, dar prietenii stiu ca voi aveti vointa, da’ n-aveti timp). Relatia curge, nici nu realizezi ca ai avea de ce sa te plangi, intrebi in stanga si in dreapta si afli ca “eh, toti sunt asa, important este sa te iubeasca” sau ” astea sunt instinctele, noi nu putem trai in jeg, e ceva genetic sa spalam podelele, ei sunt construiti altfel… pana la urma ei nu ne obliga la nimic”. Faci compromisuri pentru ca, nu-i asa, si el le face, “ia uite ca nu m-am epilat de trei saptamani si totusi e dragalas si imi zice ca ma adora oricum as fi”. Cand il convingi sa curete aragazul, dupa ce tonalitatea vocii tale a trecut de la joasa si suava la stridenta , te simti ca si cum tocmai l-ai fi deposedat de testicule si te amagesti cu gandul ca de aia a acceptat, pentru ca te iubeste pana in absolut si inapoi si ca te intelege ca iti este chiar foarte greu sa le faci pe toate; adevarul e ca e satul de urletele tale, stie ca va avea “spectacol” daca nu cedeaza, asa ca isi pune manusile de plastic si incepe sa viseze. La fundul secretarei sau la cat de bine il intelege colega aia (spre deosebire de tine, epuizata, dupa ce ai incercat sa fii femeia perfecta) care, absolut intamplator, arata si foarte bine.
Vacantele sunt minunate, pentru ca nici tu nu mai ai de gatit/spalat/frecat/, nici el nu mai e stresat de la serviciu (invariabil EL este stresat, despre orele tale de munca nici nu se aduce vorba sau, daca se aduce, el se uita in gol plictisit, mormaind un “te inteleg”, care iti taie elanul). Nu vreau sa ma intelegeti gresit, relatia nu este pe butuci, e cursul firesc, e ceea ce iti spuneau batranii : “iubirea vine in timp, inveti sa faci compromisuri, inveti sa traiesti cu defectele celuilalt”… Ceea ce e laudabil si frumos! Si se intampla, chiar se intampla, in ciuda scepticismului ce se revarsa din articolul asta. Numai ca noi nu discutam despre cazurile fericite, ne concentram asupra celor mult mai des intalnite, cu poezia si pasiunea doar in capsoarele noastre atent pieptanate.
Ei bine, la un moment dat, el pleaca. Intr-un fel sau altul. Se instraineaza si isi vede de viata lui, in patratelul lui, venind acasa ca la hotel, iar tu astepti sa adoarma ca sa poti plange in pumni, putin mai tare decat in soapta, poate, poate, din cauza sforaitului propriu se va trezi si te va auzi, te va lua in brate, iti va spune ca este doar ingandurat de la serviciu, a doua zi iti va pregati micul dejun, cu un trandafir intr-o vaza ce se potriveste perfect pe masuta de pat, masuta care nu exista la voi in casa, dar pe care speri ca o va scoate de undeva, pentru ca, nu-i asa, dragostea face minuni (si scoate masute de luat dejunul in pat de nicaieri). Nu se intampla. Si a doua zi, cand te alinta si te pupa pe nasuc, te gandesti ca merita sa lupti, ca va iubiti, ca asa a dat Dumnezeu, ca in noi, femeile, zace Lumina, blandetea, puterea de a mentine caminul in armonie, ca masa pe care o pregatesti zilnic, rufele pe care le speli, aragazul, chiuveta, wc-ul pe care le cureti sunt atat de putin importante, sunt prea “lumesti”, in comparatie cu iubirea pentru care tu lupti. Ca daca nu te-a mai sarutat frantuzeste de cand locuiti impreuna nu inseamna ca nu mai este atras de tine, inseamna ca lucrurile “au evoluat” catre o etapa mai calma, mai asezata; ca daca el e ciufut seara e pentru ca munceste mult si greu, “pentru noi”, iar tu ai putea incerca sa nu il stresezi mai tare, chiar daca stiu, draga mea, ca seful te-a facut albie de porci azi, lasa, nu uita, in tine e BLANDETEA, ce norocoasa esti ca te-ai nascut femeie si nu te lasi tulburata de astfel de lucruri terestre; ca daca el nu are initiativa sa te ajute la treburile casnice e doar pentru ca asa sunt ei crescuti, e greu sa le scoti din cap o cultura patriarhala ancestrala, oricum, si a lui x-uleasca e la fel, daca nu mai rau, ca nu a ramas acasa macar, s-a dus la pescuit, nesimtitul!
El poate ramane “instrainat” pana la sfarsitul zilelor voastre impreuna, tu inchinzand ochii in continuare, luptand cu morile de vant pentru statut, pentru “iubire”, din obisnuinta, din frica de a nu ramane singura, din lasitatea de a-l provoca la o discutie care sa duca la despratire…
Sau el poate sa te anunte (daca are tupeul, daca nu, iti face ca domnul amintit la inceputul articolului, spunandu-ti ca este confuz si ca are nevoie de o perioada de gandire, timp in care isi vede linistit de “cealalta” care -important de mentionat-nu a provocat ruptura dintre voi, l-a ajutat sa constientizeze ca “se poate si altfel”) ca s-a terminat. Ca ii este greu si lui, desigur, ca sufera poate mai mult ca tine, pentru ca cineva il obliga sa isi petreaca noptile la colega de la contabilitate, care, nu-i asa, absolut intamplator, are sanii mai mari, pe langa ca il “intelege” mai bine, ca nu e vina ta DELOC, poate doar ca nu l-ai inteles, nu mai esti sexy, nu-ti mai pasa decat de gatit, spalat, calcat, prea “te-ai mulat pe el si ai ajuns sa nu mai ai personalitate” (am citat din nou din muza care m-a inspirat pentru articolul asta). Si pleaca. Sa incerce. E liber sa o ia de la capat. Si lasa in urma durere, revolta, intrebari, disperare, sperante, amintiri…
Si stiti ce e cel mai dureros???? Ca plangem chircite pe faianta din baie pe care tot noi am frecat-o in timp ce el era la pescuit, si SPERAM CA SE VA INTOARCE !! Il vrem inapoi, nu mai conteaza, a avut un moment de ratacire, se mai intampla, toti avem nevoie sa ne redefinim fata de relatie (tu nu ai facut asta ca n-aveai timp sa te gandesti, aveai cuptroul incins pentru friptura), nu putem trai fara sa il simtim in pat langa noi, vai, iti aduci aminte cand eram toti la munte…? Da, isi aduce aminte, cam pe atunci a inceput el sa se simta “nefericit”!!
Nu dovedim bunatate sau duiosie, dovedim prostie! Nu ne innobileaza atitudinea asta, nu ne face intelepte, intelegatoare si mature, ci dezechilibrate, cu un vid interior absolut, capabil sa se “umple” la loc numai alaturi de un specimen masculin potent, contribuind cu succes la perpetuarea speciei. Ieri mi-a zis prietena mea ca asa am fost noi crescute, sa nu simtim implinirea decat alaturi de un barbat, cu termopane si copii. Chiar asa?? Noi nu insemnam nimic in mersul asta al lucrurilor, decat alaturi de un partener, indiferent de cat de mult “ne implineste” . Suntem incomplete ca fiinte umane, suntem amputate de o jumatate de creier??!!?? Ei isi vad de viata linistiti, gasindu-si “implinirea” in care pat vor sa o gaseasca, au bagajul pregatit pentru vreo situatie “neprevazuta”, pot fi burlaci stralucitori, fermecatori, cu o cariera in apogeu, cu vreo 10 hobbyuri si un card de femei care-l viseaza. Noi suntem femei singure, curve in cazul in care indraznim sa ne cerem drepturile fiziologice in vreun pat pe care nu-l strangem noi in fiecare dimineatza, suntem pierdute, confuze, ne plangem de mila in timp ce suntem in vizita la prietena noastra care tocmai a nascut o bomboana de bebelus, neglijenta si usor murdara, dar mandra ca a contribuit la inflorirea societatii si sigura ca barbatul ei, pentru acest dar oferit de ea, o va iubi pana la adanci batraneti si dragostea fata de ea si de caminul lor cald il vor face sa nu observe superbele exemplare, cu abdomen plat, care-i trec pe sub nas.
E vina noastra ca ne simtim incomplete in niste timpuri in care ei se simt “foarte completati” de oricare doua picioare desfacute in aer (mai putin ale noastre, de care s-au plictisit).
Tot in acest context am aflat despre un barbat care trece printr-o drama de acest gen, in ideea in care sotia lui il insala. “Aha, vezi, deci nu numai ei sunt rai, qed!! ” veti zice voi.
Eu as spune ca, fiind mai rare cazurile de acest gen, aceasta sotie infidela ne salveaza onoarea!
