Doi batrani stau de vorba , intr-un azil. Unul dintre ei tocmai venise din alt azil, privat, de lux.
-De ce ai plecat de acolo, dintr-un azil de lux? Nu te tratau bine ingrijitoarele?
-Nu…ma tratau foarte bine, parca as fi fost singurul batran cazat acolo, nu aveam de ce sa ma plang.
-Atunci poate ca mancarea era proasta? Sau poate prea putina?
-Nu, mancarea era din belsug si era foarte buna, totul proaspat, daca aveam doleante speciale, mi se aducea ce comandam… nu aveam de ce sa ma plang.
-Aaaa, am inteles, atunci poate ca era camera prea mica? Sau imparteai camera cu prea multi batrani?
-Nuuu, aveam camera mea, cu televizor, ziare tot timpul, aveam un pat mare…nu aveam de ce sa ma plang.
-Si atunci de ce ai venit aici???? De ce nu ai ramas acolo???!!????
-Aici AM de ce sa ma plang!
Mi se pare ca acest banc ilustreaza perfect natura umana care implica nevoia de a ne plange. De orice: de partener, de bani, de serviciu, de rude, de sanatate, de vreme, de fizic, de orice. Atat de rar aud persoane care sa zica: Da, n-am de ce sa ma plang si asta ma face fericit!
Avem probleme si, uneori, in strafundul sufletului, amanam sa luam o decizie, “taurul de coarne”, doar pentru ca ne e teama ca , odata rezolvate, nu vom mai avea de ce sa ne plangem. Nu inteleg de unde vine aceasta nevoie de a fi compatimiti, cred ca din nevoia de a primi atentie. E o nevoie primara a naturii umane.
Dar nu ne gandim ca sunt persoane care stiu ca mai au un an, o luna, doua saptamani, care stiu CAT mai au, de fapt, sa se planga. Si nu o mai fac. Se bucura de fiecare secunda, chiar daca , poate, pe langa boala pe care o duc, au si alte probleme; poate sunt saraci, poate nu au familie, poate nu au serviciu, poate nu au casa. Ei considera ca faptul ca se trezesc, inca, in fiecare dimineatza, este un dar.
Pe de alta parte, sa discuti despre problemele MARI pe care le ai te ajuta sa te descarci. Sa le vezi mai bine. Sa ceri ajutorul.
Oricum, voi incheia acest articol cum nu cred ca va asteptati: vreau sa ma plang! As angaja pe cineva care sa stea… sa zicem 48 de ore (cam atat cred ca mi-ar lua sa ma plang de toate cate ma macina) cu mine si sa ma asculte. Si eu sa ma plang. Si sa nu-mi dea senzatia ca il plictisesc sau ca , in opinia lui, ma alint.
Eu sa ma plang si el (sau ea) sa ma asculte si sa aiba o expresie pe fata ca si cum m-ar intelege.
Dupa aceea cred ca m-as simti foarte bine pentru foarte mult timp.
