Despre colegele de birou si alti demoni

Cineva foarte drag mie trece, in acest moment, printr-o situatie cel putin neplacuta, situatie prin care am trecut si eu acum aproximativ doi ani, ramanand , la final, cu stima fata de propria persoana la cota zero, cu nervii zdrente si cu o depresie care m-a urmarit mult timp dupa aceea. Este vorba despre a-ti fi mancate zilele de colegele de birou. Colegele, nu colegii. Ma refer strict la femei, desi imi voi atrage oprobiul public, probabil.

Uneori imi amintesc. Cum e si acum, cand cineva trece exact prin aceleasi faze, dar exact aceleasi, incat pot sa prevad urmatorul pas .

Am ingropat acea etapa a vietii mele, incerc sa o uit de tot (desi, daca stau sa ma gandesc, in afara de CE SIMTEAM in acea perioada, nu-mi amintesc mare lucru, ce faceam , cu ce ma ocupam acasa, unde ieseam cu prietenii), dar cand revin, amintirile sunt crunte, ma zdruncina inca si ma apuca o furie ingrozitoare.

Imi amintesc cum veneam, in fiecare dimineata, la birou cu groaza in suflet si cu o privire de caine batut, incercand sa ghicesc “ce am gresit de data asta”. Ma consideram proasta si incapabila, pentru ca ELE ma faceau sa ma simt asa. Imi era rusine de cum eram imbracata, cum eram tunsa, cum eram machiata, ce poseta aveam, pentru ca privirile lor coborate asupra mea erau ironice si sfidatoare. Opt ore insemnau anxietate continua, reprize zilnice de plans, concentrare maxima sa nu cumva sa pun un dosar in alt loc decat unde ar fi trebuit, sa ghicesc care taskuri au prioritate in ziua respectiva in ochii lor (asta se putea schimba si de la o ora la alta),  sa alerg in toate partile, sa zambesc, sa le intru in voie, sa le aprob, sa ghicesc ce ar vrea sa auda,. daca pot merge la tigara sau nu, daca trebuie sa rad, daca trebuie sa fiu serioasa si, mai ales, sa inteleg de ce, la radioul adus de mine trebuie sa ascult post unguresc , desi eu eram singura romanca din birou.

Imi amintesc cum ajungeam acasa epuizata psihic, cu o si mai proasta parere despre mine,  plangand isteric ore intregi, urland la toata lumea din casa sau picand intr-o depresie crunta care ma facea sa nu scot nici un cuvant pana dimineata.

Nu intelegeam. Pur si simplu nu intelegeam. Intarziam o zi pe saptamana si mi se spunea ca intarzii mereu. Mergeam la banca dimineata si veneam la birou cu taxiul platit din banii mei, sa ajung mai repede. Mi se spunea ca intarzii, desi eram in interes de serviciu la banca.Nimic din ce faceam in alea 8 ore nu era facut bine. Sau, daca, aveam norocul sa fie facut bine, aparea, din neant, un task tampit pe care il uitam, cum ar fi sa cumpar un registru de Intrari-Iesiri documente, pentru ca era inceputul anului, desi registrul pe care il aveam cuprindea vreo trei ani in urma si era completat doar pe jumatate. Sau ni se dadea, mie si fetei de la facturare (care era favorita, opusul meu, si care mai mult casca si se plimba dintr-un birou in altul, care era mai preocupata de prietenul ei, decat sa invete, o data pentru totdeauna, cum se calculeaza mp si pe care, din pacate, o acopeream mereu la greselile monstruoase pe care le facea), aceeasi baza de date, pe care, normal, ea o termina mai repede, pentru ca eu mai aveam si alte 4586 de treburi de facut, esec  care mi se arunca in fata. In ciuda faptului ca si eu, cand eram pe pozitia de facturista in aceeasi firma, eram mereu “foarte harnica” si “foarte rapida”.

Intram in birou si se lasa tacere. Sau doream sa intru in birou si mi se spunea sa stau afara, ca au ele ceva de discutat. Barfeau incontinuu, dar incontinuu, orice. Gratuit. Intrebam ceva si nu mi se raspundea. Daca erau “in dispozitia buna”, de povesti, ma luau peste picior, erau ironice si insistente in glumele proaste.

Indiferent ce faceam, nu reuseam sa schimb situatia. Stateam peste program, veneam mai repede, nu avea nici un efect.

O colega (una dintre aceste “doamne”) ma ducea acasa cu masina ei personala. Brusc nu a mai facut acest gest. Mi s-a reprosat ca nu am intrebat-o DE CE! Cat de tampit si nesimtit trebuie sa fii sa intrebi pe cineva, care nu e obligat sa faca ceva pentru tine, de ce nu mai face????

La un moment dat am fost internata, DE URGENTA, in spital, pentru ca aveam o febra din cauze necunoscute. Mi-a ajuns la urechi reprosul ca “mi-am lasat treaba neterminata”. Practic trebuia sa anticipez aceasta internare. In spital imploram medicii sa ma lase acasa, asa, cu tot cu febra, pentru ca imi era groaza ca lipsesc si ca mi se va reprosa acest lucru.M-am intors cu o saptamana  mai repede din concediul medical ca sa nu creez probleme. N-a avut nici un efect.

Am fost in team building  si una dintre ele, care fusese promovata in  “directoare”, m-a facut de ras in fata a 40 de oameni. Asa  s-a gandit ca isi marcheaza noul statut, probabil.  M-a ingropat in fata tuturor, m-a anihilat, m-a umilit razand, am stat o zi intreaga in pat, plangand  cu sughituri, avand convingerea clara ca sunt o ratata , o dobitoaca incapabila nici sa munceasca, nici sa castige simpatia unor duamne , desi cu restul colectivului ma intelegeam minunat (zic eu, cine stie ce as fi descoperit, daca sapam mai adanc), munca imi era apreciata.

Cand am plecat, “d-na directoare” mi-a recunoscut ca asa e ea cand “i se pune pata pe cineva”. Pentru ca asa a si fost, i s-a pus pata. Dintr-o data. Probabil ca acesta categorie de femei are o viata personala prea searbada, o frustrare ancestrala, pe care o anihileaza cu asemenea tehnici de calcat in picioare alte vieti.

Ma intreb de ce nu am plecat la primele semne ca ceva e necurat. De ce nu le-am bagat in p… mamelor lor, iesind afara pe usa. Din punct de vedere financiar imi permiteam sa renunt. Nu-mi explic. Ajunsesem intr-o asa stare de degradare psihica, incat   imi imaginam ca nu sunt buna de nimic, eram dependenta de o vorba buna de-a lor,  asteptam, in fiecare zi, o recunoastere a muncii mele.Evident, ajunsesem sa gresesc foarte des, concentrarea scadea vertiginos.

A trecut mult timp pana sa imi revin, sa renunt la Extraveral. Am fost bantuita de cosmarul de acolo. De intrebarea ” Da’ tu nu te-ai gandit??? ” care ma facea sa ma simt incapabila.

Anul trecut am fost la un interviu pentru un post asemanator si am dat , timp de o saptamana, multe si diverse teste, in special de contabilitate. Pe care le-am trecut cu felicitari. Si am inteles ca eu chiar ma pricepeam in ceea ce faceam, mi-a crescut increderea in mine foarte mult si am reusit sa mai alung “demonii ” din mintea mea. N-am luat interviul, pentru ca ultima etapa era cu “sefa” care semana izbitor, si fizic, si la expresii, si la tendinta de a barfi, cu cea care mi-a tocat nervii, drept pentru care nici eu nu am fost foarte prietenoasa; probabil , inconstient, nu-mi mai doream postul.  Si , ca o consolare si mai mare, m-au sunat angajatii de acolo sa imi spuna ca le pare nespus de rau ca nu am fost aleasa eu, pentru ca lor  le-am facut cea mai buna impresie dintre toti candidatii!!!  M-a ajutat foarte mult aprecierea lor. Nu ca sa trec peste esecul interviului, ci ca sa pot, dupa mai bine de un an de cand am parasit locul acela, sa dorm linistita!!

De fapt, e mai bine ca nu am plecat mai repede. Pentru ca acum vor avea mai mult de platit. Pentru ca toate, absolut toate, se platesc. La un moment dat, cineva se va juca, la randu-i,  si cu vietile lor, cu mintea lor, cu sanatatea sau poate cu libertatea lor. Desi cred ca vor fi foarte infumurate sa si inteleaga de ce.

E bine ca am scris. Da, ma simt mai bine acum. Cred ca aveam nevoie si de asta.