Am treaba la BCPI-Cluj-Napoca. Adica “la cadastru”.
Ajung la o cladire la parterul careia se afla un bar (ce altceva?), o curte interioara (ne aflam in Cluj, remember), intru , urc niste scari, ajung. In dreapta-un birou cu ghisee , ma uit deasupra usii-ceva cu cadastru. Bine, aici e de mine! In stanga -o alta usa, nu m-am uitat ce scrie, dar fiind vorba de un hol asa de ingust, am banuit ca tot de aceeasi Marie tine. Intru in drepta, doua ghisee. Si multe cutii cu formulare, nimic ce ar aduce cu treaba pentru care eram acolo, da’ zic sa stau la coada ca omul si, mai ales, cetateanul politicos, sa aflu. Ajung la tanti. Tanti tine capul plecat (desi nicio sabie nu se balanganea pe acolo sau n-am fost eu destul de atenta). Ii zic, umil ,cu ce treaba la oras. Nu-si ridica ochii din pamant, imi adreseaza un sec si fara intonatie “dincolo” si isi vede in continuare de varful pantofilor.
Ei, asta e altceva. Sunt lamurita si luminata. Deci “dincolo” trebuia sa stau la coada. Dau sa ma indrept catre al doilea ghiseu cand doamna, care ma urmarea totusi cu coada ochiului (“ce smechera!”-vorba reclamei), trage aer in piept pentru urmatoarea sesiune de palavre si imi adreseaza, de data asta, mai detaliat, dar tot dintre talpi: “Nu, nu, nu aici. DINCOLO”
Aaaaa, deci nu dincolo, ci proasta de mine cum nu m-am gandit, DINCOLO! Ma uit la cei vreo cinci oameni care se afla acolo si ma privesc mustrator si , unii din ei, chiar cu mila. Stiti genul acela, care nu arata a patron, director, etc, ci a om de rand dar care are treaba la primarie/prefectura/finante/cadastru aproape zilnic? Bun.
Dau sa ies de acolo, ca lamurita eram deja ca nu acolo e dincolo (ceea ce e mare lucru, dar noroc ca-mi functionau sinapsele) si ma lovesc de un amic mai vechi. Plina ochi de speranta zbatandu-se ca un porumbel in pieptul meu, arunc o privire rugatoare sa ma ajute sa dezleg enigma, ca pana la jumatate am descalcit-o eu, dar un asemenea efort intelectual te lasa lat. El se uita la mine cu ingaduinta si imi spune, ca sa ma scoata definitv din ceata: ” Nu, nu, dincolo trebuie sa mergi”. Aaaa, pai spune asa, domnule! Lamurita pe deplin, dau sa intru in biroul din stanga scarilor. El, deja iritat si mustrator ca ceilalti, ma ia de un umar si imi indreapta directia catre un culoar din curtea interioara. La capatul caruia clipea, datator de noi sperante, DINCOLO!
Aici fac un atac de panica vazand vreo 5 ghisee, adica cinci posibilitati de dincolo, dar gasesc formularele, stau la coada si ajung in sfarsit. Tanti nr. 2 se uita la mine, imi zambeste, uf, ce bine e aici, cald si bine ca acasa, si-mi spune, cu dulceata in glas: ” Intai trebuie sa achitati 20 de lei DINCOLO!” N-am lesinat. Pentru ca doamna a folosit toate resursele limbii romane si ale limbajul nonverbal si a intins gatul catre ghiseul din stanga ei.
M-am simtit ca si cum as fi povestit cu Patapievici o noapte intreaga.
