Dorm, in medie, 4 ore pe noapte. Locuiesc intr-o comuna de langa Cluj si traversez intreg orasul sa ajung in partea complet opusa la serviciu. Schimb doua mijloace de transport, ceea ce nu e asa rau, ca macar apuc sa citesc. Pentru ca acasa nu am timp de asa ceva. Reusesc sa arunc pe mine un fard, un rimel, un gablont in fiecare dimineata si sa ma si joc cu Miruna pana vine bona. Cand vin de la serviciu, pana ma culc, ma joc cu Miruna, gatesc (sau fac curat), fac dus, mananc si butonez telecomanda absolut haotic, pentru ca oricum adorm intre timp. In ordinea asta.
Nu ma laud. Imi plang de mila.
In week-end gatesc si fac curat. Ma rog, impreuna cu musiu, facem cu schimbul , ca unul mereu trebuie sa stea cu Miruna cat e treaza, ca asa e ea, oricat de mult am incercat sa facem sa nu fie. Duminica o scoatem la plimbare si ne enervam, invariabil, ca urla, maraie, ii e foame, ii e somn… Ajungem epuizati acasa si incepe iar cursa contra cronometru: ii este foame ei? ii dam sa manance. Apoi ii facem de mancare pentru a doua zi. Apoi mancam noi. Apoi facem dus. Ii facem ei baita. O adorm in timp ce musiu spala vasele si sterilizeaza. La acelasi 22 adormim. Nu reusesc sa strecor niciun timp mic mic pentru mine.
Sunt mereu cu ochii pe ceas, nu cred ca ati mai cunoscut vreo persoana atat de obsedata de ora. Dimineata ma uit la ceas cand ma trezesc si daca s-a trezit si Miruna (ca lucrurile se complica atunci). Ma uit sa vad cat timp am sa ma imbrac, sa ma machiez, sa ma pieptan, sa se imbrace si musiu, sa ii dam sa manance fetitei, sa o schimbam. Apoi ma uit, obsesiv, cat alerg pana la autobuzul numarul 2. Stiu perfect cate minute fac, asa ca singura problema e daca ajunge/pleaca el la timp. La serviciu verific mereu ora, pentru ca nu stau pana la sfarsitul programului, deci nu ma pot lua cu treburile bazandu-ma ca nu se inchide firma cu mine inauntru. Si trebuie sa prind autobuzele. Cel de fara 10 si cel de si jumate. Intre cele doua nu am vreme sa imi cumpar o apa, un covrig, pentru ca ma incadrez perfect in cele 12 minute care-mi raman dupa ce cobor din unul sa ajung in statia celuilalt mergand alert si sustinut. Grabesc si mai tare pasul daca prind rosu la trecerea de pietoni. La ora 16 ajung acasa, imi trag sufletul cat se schimba bona si apoi raman cu Miruna. Ma uit in continuare la ceas pentru ca trebuie sa intuiesc urmatoarea ora de masa si somn. Apoi ma uit sa vad cand ajunge musiu de la lucru si cat timp ne ramane sa ne organizam. Verific in continuare ora pana la culcare, pentru ca uneori si asta isi bate joc de noi si ne trezim ca nu apucam sa facem aproape nimic, ori mancarea a durat prea mult, ori Miru urla din cine stie ce motive si nu facem fata amandoi cu ea, ori musiu trebuie sa stea mai mult la serviciu sau in trafic… Noaptea ma uit la ceas la fiecare trezire, sa imi calculez orele de somn (desi nu-mi foloseste la nimic, stiu).
Mi-am pus viata pe fast forward si habar nu am cine sunt, ce-am fost si daca voi fi vreodata ceva mai mult decat o umbra care trece prin culoarele vietii cuiva recunoscand pe ici pe colo cate o frantura ce ar putea semana cu viata ei.
Vreau sa lucrez, nu pot renunta la asta, simt nevoia sa lucrez.
Vreau sa imi vad fetita si treaza, nu as putea trai vazand-o doar dormind. Vreau sa imi petrec timp de calitate cu ea.
Vreau sa citesc in liniste si intimitate, ca nu e totuna sa razi lecturand Jerome K. Jerome in autobuz .
Vreau sa ma odihnesc. Uneori ma gandesc ca ma voi odihni numai dupa ce mor. Deseori visez cu ochii deschisi la pensionare, pe cuvant. Nimeresc cate un calup de teleshopping in care apar tanti pensionate care fac prajituri in tigaia magica, se uita la telenovele si au cuverturi pe canapea. Si imi doresc si eu la fel: tihna, prajituri, muraturi, copii la casele lor, carti, filme, somn de amiaza…
Sunt obosita. Crunt de obosita. Daca mai sunt si nu m-am dezintegrat. Am un copil pe care il iubesc enorm. Dar n-am o viata in care sa il integrez. Sau asta e?
edit: Acum, dupa cateva luni de cand am inceput jobul, dupa ce Miruna nu mai sta acasa, cu bona, ci merge la cresa, lucrurile din viata mea s-au mai asezat. Tot astept pensionarea 
, dar mi-au revenit entuziasmul si energia!
