Loosing my religion?

Cum iti poti da seama daca furia ta incontrolabila, isteria, senzatia de bomba cu ceas este justificata, sau doar hormonii iti joaca feste? E “pana aici, m-am saturat de situatia asta” sau doar SPM?? Daca pana azi ai putut suporta o situatie neplacuta cu zambetul pe poze, inghitindu-ti frustrarile si cautand motive de consolare, atat de multe si variate, incat ajungi sa crezi ca si tie ti-e bine, daca lui ii este, iar azi ti-ai dat seama ca NU, nu ti-e bine, ce stare este de luat in seama?? Starea de azi va trece. Si starea de bine va trece. Astea alterneaza si iti pun nervii pe bigudiuri.

Nu stiu pe care sa o iau in seama. Pot gresi daca iau o hotarare la furie sau pot gresi daca NU iau.

Acum citesc “Mananca, roaga-te, iubeste” de Elizabeth Gilbert. Am terminat partea cu India, meditatia, cautarea lui Dumnezeu, a binelui, a linistii, a echilibrului. M-am regasit in multe pasaje, in multe tare de comportament, in lipsa crasa de spiritualitate. Cred ca, pe undeva, L-am pierdut. Mi-e dor de El, de puterea pe care mi-o dadea sa trec peste toate. De seninatatea cu care acceptam lucrurile care nu se potriveau cu vointa mea, in numele vointei Lui. Nu stiu daca frustrarea, ura si nervii sunt o baza buna spre a-L cauta, desi acum am cea mai mare nevoie de El. Doar ca acum, incrancenarea de a obtine CE VREAU ingroapa alte alternative pe care mi le-ar putea oferi . Alternative mai bune, sunt convinsa. Poate chiar mi-ar putea oferi ce vreau, daca rugaciunea mea n-ar mai fi inchistata (atunci cand este) si unilaterala. Si incoerenta, dezlanata, dezechilibrata. Am nevoie sa fiu iar senina. Am nevoie sa pot accepta ce mi se da. Cu zambetul pe buze si convingerea ca El stie mai bine ca mine. Stiu ca stie, dar mi-e greu, cu sufletul atat de incarcat, sa accept asta.

Am nevoie sa ma regasesc. Sa aflu cine sunt si sa FIU asa cum sunt. Am nevoie sa ma linistesc din vartejul asta de a incerca, prin metode atat de terestre, de mici, de neinsemnate, sa ma regasesc si sa ma concentrez mai mult la ce SIMT. Nu stiu ce simt. Habar nu am. Stiu ce trebuie sa simt si alerg de nebuna sa indeplinesc asta.

Am nevoie sa stiu daca pot trece peste ce ma framanta, daca sufletul meu considera ca merita (si nu alte metode de masurare exterioare) sa merg mai departe. Am nevoie de El sa imi spuna asta. Dar am nevoie sa accept ce imi spune.

M-am regasit in multe pasaje “de viata” din cartea asta. M-am regasit in frustrari, in neimpliniri, in furie, in dezechilibru. Mi-a facut bine sa o citesc. Inca nu am terminat-o, urmeaza capitolul “Iubeste”-Indonezia.

Era , in carte, o fraza care suna cam asa: ” Mai bine iti traiesti propriul destin imperfect, decat o imitatie perfecta a vietii altcuiva!”. Eu cred ca trebuie sa fii foarte curajos sa faci asta!

Vreau sa zambesc sincer exact acum, in momentul asta de furtuna… Sa zambesc si sa nu caut nici un raspuns.

Banii n-aduc fericirea

Probabil stiati si voi asta. Poate ati simtit-o pe pielea voastra, poate nu. Nu aduc fericirea, o pot intretine, desigur, dar o si pot risipi, nelasand in urma decat amintirea dureroasa ca a existat.

Si atat.

Cand si unde banii n-au valoare, doar timpul...

Ganduri de Martie

A sosit si luna martie, Luna Femeii…

Se celebreaza peste tot si nu inteleg de ce a trebuit sa se inventeze o zi ca sa fim si noi (in general vorbesc) rafatate , respectate si iubite!! Nu sunt o feminista “activista”, in nici un caz, dar cum barbatul casei este plecat pe meleaguri straine si sunt, astfel, absolvita de treburi care sa imi ocupe timpul si mintea, am tot meditat la asta… Si ma gandesc ca atatea femei asteapta aceasta zi cu infrigurare nu pentru un cadou, nu pentru o seara in oras, ci pentru ideea in sine, aceea ca “macar de 8 Martie sa…” Suntem sotii, amante, mame, prietene, ascultam, ingrijim, hranim, educam, alergam toata ziua intre datoriile zilnice si ne bucuram ca, o zi pe an, suntem raplatite! Nu vreau sa zic ca nu sunt barbati care sa nu isi alinte femeile din viata lor in fiecare zi, sa nu le ofere sprijin si intelegere, ma refer la mult mai cunoscutele situatii in care barbatul considera, 364 de zile pe an, ca i se cuvin toate sacrificiile pe care cineva le face pentru el… Nu imi dau seama daca asta e o situatie tipica tarisoarei noastre si altor asemenea ei, unde asa ma fost noi crescute, ca avem niste “obligatii”, ca asta e menirea NOBILA a femeii, ca ea se pricepe cel mai bine sa tina casa, etc etc…

(Acum am intrat intr-o faza de negare a tuturor obligatiilor mele casnice! Drept e ca nu prea am pentru cine, EL este plecat in Cambridge, dar tare mi-e teama ca m-am obisnuit cu binele si aceasta situatie de totala iresponsabilitate va continua si dupa ce se va intoarce acasa )

In alta ordine de idei, desi am fost singura inca de la sfarsitul lunii februarie, am fost rasfatata (muuult prea rasfatata) din alte parti! Si mi-am dat seama ca faptul ca sunt singura de 8 Martie are marele avantaj ca nu am nici o ocazie sa ma cert cu el, deci mi-am putut imagina in voie ce-am fi facut daca am fi fost impreuna! Pentru ca stiu ca aveam toate sansele sa ne certam , nu stiu cum se intampla dar oricat de multa miere ar curge in relatia noastra in general (nu atat incat sa dam in diabet, dar cel putin nu ne batem ), la ocazii din astea deosebite ne certam de fiecare data. Si iata ca, desi ma rod remuscarile ca am verbalizat aceasta revelatie, m-am bucurat ca de data asta am stat despartiti!

Desigur, au fost si ceva dezavantaje, nu va imaginati ca am jubilat ca sunt singura, dar nu m-au afectat asa tare precum am crezut inainte! )

De 8 Martie am lenevit in fata TV-ului cu inca vreo cateva prietene. Nimic deosebit, vremea a fost absolut oribila, energie pentru altceva nu am avut deloc, nici nu m-a cuprins vreo stare speciala pentru aceasta zi speciala!

Am avut doar revelatia faptului ca mai pot amana aparitia unui copil in viata noastra dupa ce, timp de doua zile, am fost absolut terorizata fonic si vizual de o fetita de aproximativ 2 ani si jumatate! Nu am rabdare, nu cred ca pot intelege foarte bine sensul frazei “cand e copilul tau te doare sufletul sa il certi”, nu cred ca pot concepe sa nu mai pot savura si eu o dupa-amiaza LINISTITA alaturi de prietene din cauza progeniturii care se catara, se da jos, se catara la loc, se dezbraca, se imbraca, vorbeste incontinuu, te trage te par, te trage de falci, de haine, plange , rade, plange iar, alearga, da jos, etc etc…Si , mai ales, nu e absolut deloc interesata de tine cand ii spui sa se potoleasca! Cu riscul de a parea un monstru…zic pas deocamdata! Poate ma apuca vreun instinct matern sau vreo saptamana oarba la un moment dat, dar eu zic sa mai astept. Imi plac tare mult copiii, tare tare mult, dar vreau sa vad si unul cuminte ca sa imi revina speranta ca nu toti sunt asa!

In 20, cu ajutorul lui Dumnezeu, plec si eu in Cambridge, intr-o scurta vacanta de 5 zile! V-am zis ca eu nu am iesit niciodata din tara?? Va imaginati ce emotii am ca plec?? E foarte ciudat si amestecat sentimentul, ma bucur si mi-e si frica in acelasi timp… Dar cred ca e o ocazie foarte buna sa imi inving anxietatea! Sper sa nu mi se accentueze, Doamne fereste!

Am pe birou un buchetel de ghiocei care miros asa tare si asa de proaspat! Sunt foarte deschisi si mari, cred ca in nici un an nu i-am admirat asa de mult! Dar mirosul lor imi aduce aminte de casa, de copilarie… Era un serial de desene animate care se numea “Floarea cu 7 culori” si imi amintesc ca, impreuna cu cateva prietene, ne-am facut si noi gradinita noastra, am sadit floricele, era un loc secret evident. Si in fiecare zi asteptam nerabdatoare sa vizitam acel loc…. Si in fiecare zi asteptam sa se intample niste minuni asemenea celor din serial; nu s-au intamplat dar nu-mi amintesc sa fi fost dezamagita de acest lucru Acum sunt dezamagita de atat de multe lucruri fara importanta, nu e ironic? Asta inseamna sa imbatranesti probabil.

Si Martie abia a inceput.

P.S. Revin cu un update. Fostul meu prieten s-a logodit! Nu stiu cum sa exprim ce simt, dar incerc sa vedem ce iese; deci eu am fost cu acesta despre care este vorba in propozitie aproximativ un an… A fost iubire cu nabadai, incompatibilitate in principii, ma rog… Dar ne iubeam noi cumva.. Ne-am despartit dureros, chinuitor , a urmat o luuunga perioada in care eu, cel putin, nu am mai putut sa mai iubesc pe cineva. Despre el aveam aceeasi impresie, ne-am intalnit dupa un an de zile intr-o camera de camin, mi-a tresarit inima, poate ca as fi riscat o impacare daca nu eram preocupata sa invat pentru licenta (stiam ca o impacare cu el m-ar fi bulversat rau de tot), a urmat o alta perioada in care eu am tot suferit, el ..dadea aceeasi impresie. Pana la urma mie mi-a trecut (in ideea in care mereu va insemna ceva special pentru mine, doar l-am iubit atatia ani, dar mi-au trecut  sentimentele in sine, am putut merge  mai departe),  dar nu am mai primit nici o veste de la el, deci imi ramasese asa, senzatia dulce ca nu ma va uita niciodata! Ei, recunosc, nu numai ca nu ma va uita niciodata, dar ca niciodata nu va mai putea iubi pe altcineva Trebuie sa recunosc, asta e, oricum sunt absolut sigura ca majoritatea femeilor gandesc ca mine. Daca nu, iata inca un motiv pentru care sa ma considerati monstruoasa!

Si astazi aflu ca s-a logodit, deci nu ma mai iubeste, deci m-a uitat, deci a mers mai departe! E asa, ca o palmuta data farmecului meu   O percep  ca pe o infrangere, am senzatia ca , odata cu logodna lui, s-a incheiat si perioada mea de glorie , acum e prea tarziu sa mai faca cineva pasiuni pentru mine si nici macar nu se cade!  Imi iubesc sotul foarte foarte foarte mult, nu are legatura cu el ceea ce simt, dar as fi ipocrita sa afirm ca nu mi-ar pica bine sa stiu ca mi-au ramas macar admiratorii vechi, daca noi nici nu se mai pune problema sa imi fac!! Si e si demential de frumoasa logodnica lui!! Ce poate fi mai dureros??

Oglinda buna

Sunt oameni care te fac sa infloresti, care te inalta, in preajma carora te simti confortabil, te simti apreciat, simti ca valorezi ceva. Sunt, de asemenea, oameni care te fac sa te simti incapabil, urat, acru, rautacios, meschin, egoist. Si te intrebi, invariabil, care “oglinda” este cea buna? Poti alege sa te simti frumos, generos si cald, dar ce te faci cand apare cineva care te face sa te indoiesti ca ai avea aceste calitati, dimpotriva??

Psihologii s-au dat peste cap sa ne explice ca asa cum ne vedem noi ne vad si ceilalti, dar ce e de facut cand tu ai o imagine de ansamblu buna in ceea ce te priveste si apare cineva care ti-o da peste cap?? Ai tu dreptate sau el?? Cum iti recapeti increderea in tine cand 24 de ore din 24 exista cineva care te face sa te simti intunecat si plin de defecte?

Poate fi el plin de energii negative iar eu sunt o campioana la a le capta. Sau poate ca eu chiar nu am calitatile pe care credeam eu ca le am. Sau poate ca amandoi avem, pe undeva, dreptate, adica el nu mi-a vazut calitatile , ci numai defectele iar mie mi s-a intamplat fix invers.

Ei bine, da, exista , mai nou, o  persoana in viata mea care mi-a demontat total parerea pe care o aveam despre mine.. ma simt prinsa intr-un vartej si am ajuns la “performanta” de a nu-mi mai vedea nici o calitate, am senzatia ca numai daca imi itesc capul din mocirla de defecte pe care mi le-a atribuit, are grija sa mi-l indese inapoi, aratand cu degetul o alta eroare genetica ce ma caracterizeaza;  ma simt ca un fruct stricat care incearca sa nu pice din copacul plin de roade grase si sanatoase, dar imi vajaie bata pe langa urechi! Foarte plastica am fost in aceasta descriere, dar pe cuvant ca asa ma simt. Sau stati, ati putea foarte bine sa nu ma credeti, poate ca nici nu am cuvant, deocamdata s-a ocolit aceasta caracteristica…deci sa ma bucur cat inca mai cred in existenta ei.

Ma simt obosita si deprimata. Si proasta, incapabila, urata, egoista, taranca, lenesa, superficiala… Si nu imi dau seama daca asta sunt eu cu adevarat sau daca oglinda e meschina. Daca nu as avea defectele astea, nu ar iesi la iveala nici in cele mai negre situatii, nu?? Pe de alta parte nimeni nu poate fi plin numai de calitati, asta e sigur.

As vrea sa imi pot regasi echilibrul, dar ma intreb daca nu cumva incercarea mea de a-mi salva imaginea in ochii mei nu poate fi interpretata ca o fuga de realitate. Daca sunt un om urat pe dinauntru? Teoretic, as putea aduce argumente in favoarea mea…Practic insa, limba ascutita si privirea dispretuitoare ma anihileaza.

E buna oglinda asta? Nu, nu-mi spuneti ca cea buna este cea in care cred eu… ca acum mi-e practic imposibil sa ma concentrez la asta. Sunt in deriva, nici macar nu cred ca astept un raspuns la postul asta… As vrea sa ma pot scutura de toata apasarea asta si de toata energia  negativa, sa ma linistesc si sa pot sa ma iubesc din nou!

Astenia de mijloc de iarna???

Nu stiu ce sa scriu, desi as scrie muuuult, muuuuuult, incontinuu… Tot ce imi trece prin cap…acum, de dimineatza, de ieri, de o luna, de luni de zile!

Ok, este o noua perioada “din aceea” de semi depresie…Ii zic semi pentru ca imi trece destul de usor si pentru ca nu e neaparat o depresie cat asa…o saturatie… Vreau concediu! Am innebunit? Abia am venit din ala de Sarbatori! In care am alergat incontinuu, dar asta nu are nici o relevanta la birou, oficial am avut concediu si, nu-i asa, “imi merge bine”! As vrea sa merg undeva unde sa nu cunosc pe nimeni, sa nu stiu nici macar limba, sa nu imi pese de nimic, de ce zice ala sau celalalt, sa nu imi reprim absolut nimic (desi daca nu as avea potentiali candidati pe pozitia de adversar, ar fi cam greu sa imi revars frustrarile , nu as avea pe cine), sa imi aseze cineva masa, sa imi ridice masa, sa ma intrebe daca mi-e frig, daca mi-e cald, etc… Sa ma plimb, sa zambesc tamp oamenilor necunoscuti, sa vorbesc cu persoane carora sa nu le cunosc numele, sa nu explic nimic, sa imi pot povesti viata si nefericirile si fericirile si anxietatile si bucuriile si implinirile si frustrarile si cosmarurile unor oameni care sa nu ma judece si carora sa nu le pese de ce efect ar avea asta asupra vietii lor… Sa ascult si eu alte povesti de viata, sa scriu o carte, doua , trei, sa dorm, sa ma uit la filme stupide….

Dar sa ma intorc apoi la viata mea si sa aduc in ea sentimentul de libertate pe care, cu siguranta, l-as capata in mica mea escapada!!

Invidiez oamenii care se simt liberi!! Recunosc! Eu nu pot fi asa! Poate ca nici macar nu mi s-ar potrivi postura, cine stie?

Totul are un sens, nu o sa primesti niciodata un “dar” care nu iti “vine” bine, care nu te caracterizeaza si pe care nu l-ai putea fructifica… Daca eu as avea libertate, ce as face cu ea? M-as bucura un timp, dupa care as simti nevoia unei “colivii”… Pentru ca am nevoie de siguranta mai mult decat de libertate!

Si pentru a ti se potrivi libertatea trebuie sa ti se potriveasca si curajul! De a simti, de a marturisi, de a actiona, de a-ti asuma faptele fara regrete sau remuscari, de a rade cand altii te judeca, de a plange, de a iubi asa cum simti, de a CERE!!

Curaj care mie imi lipseste!

Nu sunt nefericita, sunt atat de…. plata… E caldut si pufos, nu pasional si activ si incitant!

E exact ce mi se potriveste! Articolul asta e inutil pana la urma, dar macar nu imi pierd antrenamentul!

Sunt acri, asa-i?

P.S. V-am zis cat de mult mi-ar placea sa ma plimb in New York??? (As vrea sa luati in considerare faptul ca eu nu am iesit niciodata din tara!!)

P.P.S. Fantastic cum stiu unii oameni sa ceara de la viata, de la partener, de la job, de la prieteni cat mai mult, sa “stoarca” toate posibilitatile!!! Eu sunt prea fraiera, clar!

Ok, a sosit vremea…

…sa recunosc ceva despre mine! Nu stiu daca va fi interesat cineva de acest fapt, nu stiu daca aceasta marturisire va ajuta pe cineva, stiu sigur insa ca scriu asta dintr-un motiv foarte foarte clar! Ca sa nu existe nici un dubiu: numai ca sa scap, e asa, un fel de a ma face de ras, de a-mi face de ras “suferinta”, poate ca asa se rusineaza si pleaca! Pentru ca o duc cu mine zi de zi, uneori ma insoteste asa, tacuta, o simt ca e aproape, dar nu “zice” nimic…alteori isi face simtita prezenta asa, sporadic, de o intensitate slabuta, atat cat sa imi dea de stire ca e acolo…si alteori…alteori e de o furie de neimaginat, ma izbeste de pragul nebuniei, ma face insuportabil de nelinistita, irascibila, ingrozitor de deprimata, nevrotica, insomniaca, cu maini in permanenta tremurande, cu respiratia sufocata, cu transipratii pe sira spinarii, cu stari de confuzie, cu palpitatii, cu teroarea de a nu innebuni…Ei bine, dragii mei prieteni, sufar de ANXIETATE!!!

Anxietatea e principala suferinta, dar din ea, din cauza netratarii la timp (pentru ca tarziu am inteles ce am) deriva diverse alte forme: atacuri de panica, depresii, nevroze, insomnii, ipohondrie, etc! Deseori ma simt nebuna de legat, deseori imi promit ca “saptamana viitoare merg la medic”, dar dupa cateva zile trece, lasandu-ma epuizata nervos, doar cu dorinta de a dormi cat mai mult (ca sa recuperez toate fortele mele psihice irosite in lupta cu criza) si de a uita ce tocmai s-a petrecut… si nu mai ajung la cabinet!

Sunt ani de cand lupt si lupt si lupt … Probabil ca nu voi reusi sa ma vindec vreodata, probabil e o mostenire genetica, mai stii?? Dar as vrea tare mult sa pot sa traiesc linistita, fara sa imi fie in permanenta frica, spaima, fara sa imi fac incontinuu griji pentru orice, oricine, incontinuu, analizand fiecare gest, fiecare vorba a fiecarei persoane, fara sa ma simt aproape de isterie, aproape de teroare, sa DORM cu adevarat, sa respir pana la capat, sa ma relaxez, sa nu mai am mintea cand goala ca o pagina alba, cand plina de ganduri fara legatura, fraze incepute si neterminate, franturi de idei pe care le pierd cand abia mi-au venit, sa ma odihnesc!!! De atat de multe ori cei din jurul meu ma vedeau calma si echilibrata cand in interiorul meu se zbateau manifestari psihice intense in incercarea mea de a le inabusi….

Ma afecteaza orice, absolut… Desi, multumesc lui Dumnezeu, am o viata linistita, se pare ca imi folosesc resursele facandu-mi incontinuu griji… Temandu-ma (drobul de sare, ma-ntelegeti?) mereu de orice, de mine, de altii, de diferite situatii, sa nu gresesc, sa nu fiu inteleasa gresit, sa nu sufar, sa nu ii fac pe altii sa sufere, de boala asupra mea, asupra familiei mele, de accidente, de ghinioane, de orice…

Imi vine sa ma izbesc cu capul de pereti uneori, atat de frica imi este…sa fug tare si muuult, pana obosesc si cad lata…

Se poate intampla insa sa fiu atat de obosita psihic din cauza anxietatii, incat sa nu ma mai intereseze nimic… Sa pic in depresie, inerta si goala pe dinauntru…Cred ca atunci ma odihnesc…

Sau se intampla sa plang muuuult muuuult si sa ma descarc de frica aia!

Da, doamnelor si domnilor care cititi, stiu ca e jenant sa recunosti public ceva atat de…personal, dar nu mai suport : SUFAR DE ANXIETATE CRONICA!!!

De cand mi-am dat seama ca sufar de asa ceva, am avansat putin, in ideea in care am facut, cu mine insami, sedinte lungi de terapie…Asa, singura…Si am reusit sa identific cateva (mai multe) cauze, sa imi rezolv unele dileme, unele drame interioare, sa imi raspund la niste intrebari, sa adopt un mod de a trai si de a fi cat mai lipsit de intrebari existentiale, am reusit sa imi controlez, uneori, atacurile de panica… Dar mai e muuuult pana la a putea sa imi vad linistita de viata (daca nu cumva e imposibil dupa atatia ani), imi dau seama de asta in momentele de criza maxima!! Cand ma simt neputiincioasa, prizoniera a fricilor si depresiilor mele, cand prefer sa plang ca sa imi acopar starea!!

Gata, cred ca am reusit sa o fac de ras…pe ea, suferinta…si pe mine, ca sa imi dau mai mult silinta in acest razboi pe care il port de atata timp…

As vrea doar ca cititorii mei dragi sa nu ma vada, de acum inainte, numai din aceasta prisma! A fost cumva, si postul asta, o sedinta de terapie! Dar asa-i ca sunt capabila si de articole optimiste?

Ziua de ieri…

…a fost ciudata…Si nitzel uratzica, as indrazni sa zic!

La ora 6.28 AM m-am alarmat pentru ca mi-a sunat telefonul ! Cu pleoapele inca lipite am raspuns si…evident ca era greseala! Evident ca nici eu nu am mai putut dormi dupa aia!

Dupa aproximativ 15 minute de cand am ajuns la birou, m-am certat urat cu un coleg! Urat de tot! Bizar e ca habar nu am avut nici unul de ce! Adica pardon, cica el stia, dar eu nu am fost curioasa sa aflu!( Si totusi am reusit sa dorm bine azi noapte, nu m-au macinat intrebarile! Inseamna ca devin nesimtita?? ) .Ne-am impacat intr-un final glorios! El a avut o tentativa de comunicare, eu sunt terorizata de “sedinte de comunicare la locul de munca” pentru ca am senzatia (care pana la ora asta nu m-a inselat) ca suplinesc de fapt lipsa bunului simt (care, daca ar exista, ar face ca toata lumea sa convietuiasca linistita, fara nevoie de terapie), asa ca…am preferat sa ma impac cu el decat sa aud cum incearca sa gaseasca o justificare pentru un comportamnet …usor mizerabil!!

Pe la amiaza am primit un beep de la un numar necunoscut mie! Nu m-am sinchisit sa sun pentru ca cei care ma cunosc stiu ca am cartela, deci se asteapta sa nu am credit mereu sa le raspund! Si nu raspund oricum la beepuri de la necunoscuti! DAAAAA??? A inteles toata lumea??

Dupa amiaza m-a abordat pe mess un individ la fel de necunoscut care a marturisit ca mi-a gasit id-ul in lista de ignore!!!!!???!!! Dupa spusele lui se numeste Stefan si este din Vaslui… Nu cunoastem, deci nu povestim, deci nu adaugam la lista de contacte! Mentionez ca e prima data cand patesc din astea pe mess, pe skype s mai intampla!

Seara, cand am plecat de la serviciu, din cauza unor imprejurari nefavorabile, am fost nevoita sa ma plantez in statia autobuzului 8! Am asteptat sa apara vreo 20 de minute, timp in care toti tiristii m-au claxonat, m-au invitat, mi-au promis diverse (prin semne, trebuie sa fiu clara)! La un moment dat apare un nene care ma intreaba daca aia e statia pt 8! Ii raspund afirmativ! Ma intreaba si daca nu am o jumatate de bilet! Ii zic ca nu am nici eu deloc, a fost o intamplare sa ajung acolo si nici nu este casa de bilete in zona! Si fratilor, m-am intors o secunda cu spatele la el sa vad daca vine autobuzul. Venea. M-am intors catre el (repet, a fost o chestie de cateva secunde) sa il anunt ca asta e… si a disparut! Nu mai era nicaieri! In zare-nimic! Nici o poarta, nimic! Am intrat in autobuzul gol si el nu era (desi parea interesat sa urce)! Weird…

Cam asta a fost ziua de ieri…Se mai pune si ca in posta am gasit, aseara, preaviz de la Electrica, din cauza unei facturi neplatite?? Care fapt nu s-a intamplat din vina noastra pentru ca noi ne-am mutat de curand acolo, era o “mostenire” de la aia care au stat inainte! Deci sper ca voi avea curent electric si dupa dead-line-ul de 10 septembrie!!!

A, inca ceva! Un homeless si-a facut treaba numarul 2 (cred ca 2…aia mai nasoala ) la noi in scara! Imaginati-va miros de om care traieste pe unde apuca si MANANCA de pe unde apuca! Amestecate mirosurile! Dragul meu sot a avut onoarea sa se “imbete” aseara, cand a coborat la magazin sa cumpere cafea…Eu doar dimineatza m-am tinut de nas vreo doua etaje…Desi el zice ca azi, deja, era gradina cu trandafiri!! Whaaattt??

Dar azi mergem la Valcea!! Asa ca nimic nu mai conteaza!!!

P.S. Am o musca pe birou care ma terorizeaza, mai mult pentru ca e asa, bleaga, abia zboara, se izbeste de tot ce e in calea ei…Da’ nu se lasa!!

Hotarari mici cu urmari mari

Ieri, plimbandu-ma (impropriu spus, atat vreme cat aveam o tinta clara, Supermarketul) prin Mall am observat, pe unul din holurile largi, luminoase, ticsite de aerele si figurile “protipendadei”, un cuplu de…homeless, cred. Nimic deosebit pentru nimeni, poate ca un pic zgaria retina daca erai atent in jurul tau si nu iti admirai bijuteriile si pantofii de firma in vreo vitrina… Eu sunt asa, mai sensibila, ca sa nu spun ca ma induioseaza pana la lacrimi aproape orice chestie, banala pentru majoritatea (dar despre asta probabil ca va trebui sa vorbesc cu viitorul meu psihiatru ) ), asa ca si aceasta imagine mi-a provocat un nod in stomac si o umezeala discreta a ochilor. Un cuplu cu evidente urme de dependenta de alcool (in cel mai fericit caz), curatei, e drept…. Poate nici nu erau homeless, ci doar foarte foarte saraci, dezamagiti probabil de propriile vieti, dependenti si dezintegrati clar…

Si atunci m-am gandit: oare cand au calcat stramb, s-au impiedicat, au cazut si… nu s-au mai ridicat? Oare ceva major, o intamplare zguduitoare i-a facut sa ajunga in halul asta sau, pur si simplu, un pas marunt, dar GRESIT, e resortul?

Am realizat ca si cele mai mici greseli pot avea urmari dezastruoase…. Si cele mai mici renuntari te pot aduce in stadiul de a-ti rata viata… Pentru ca e mai simplu (si nu cred ca ma poate contrazice cineva) sa te lasi dus de val, sa nu mai lupti daca ai cazut, sa iti creezi conditiile unui “trai confortabil” pe treapta aceea pe care ai ajuns dintr-o eroare, decat sa te zbati, sa lupti, sa iti aduni puterile sa te ridici! Sunt convinsa ca multi dintre noi avem cel putin un moment in memorie care ne provoaca fiori gandindu-ne ca am fi putut hotari altfel! Eu am, cel putin! Sau, din pacate, suntem foooarte multi care purtam cu noi regretul deciziilor pe care le-am luat candva si ale caror urmari le resimtim din plin! Si nu e dureros ca nu mai putem intoarce timpul?

Ma bucur, de exemplu, ca nu m-am demoralizat dupa primul esec la admiterea la facultate (adica eu m-am demoralizat, dar ce bine ca am avut alaturi oameni care m-au sfatuit si ce desteapta am fost ca am ascultat! ) si am mai dat o data, la alta facultate!! Ma trece un fior pe sira spinarii gandindu-ma ca puteam sa renunt, sa raman in orasul natal.. Adica toti anii astia sa nu fi existat “asa”?

Pe de alta parte, ma rod in fiecare zi greselile pe care le-am facut (mai marunte si mai mari) pentru ca urmarile exista, fizic si psihic si sper din toata inima sa reusesc sa il fac pe copilul meu (daca imi va ajuta Dumnezeu sa am unul) sa inteleaga cat de mult conteaza sa lupti, sa te tii de cuvant, sa cauti echilibrul in interiorul tau, nu in afara ta, nu intr-o sticla, nu intr-o relatie, nu in niste pastile… Pentru ca si un gest mic, o hotarare sau o indecizie, o renuntare sau o lupta, poate sa schimbe iremediabil o viata!

Poate ca am dat prea multa atentie cuplului respectiv… Pentru altii nu erau decat niste oameni… Pentru mine erau niste intrebari! Poate ca asa au vrut (desi ma indoiesc), poate ca unul l-a tras pe celalalt in jos, poate ca au fost niste rebeli care nu s-au putut adapta la societate cu toate normele ei, poate au avut o casa, o gradina, copii si un serviciu bun dar le-au pierdut si nu s-au mai simtit in stare sa mai lupte si au avut nevoie de o dependenta in care sa isi inece esecul, poate ca, pur si simplu, un lung sir de petreceri cu prietenii le-a dezvoltat nevoia de alcool… Cine stie?

Asa ma apuca pe mine sa analizez oamenii… Ma ajuta, uneori, sa mai rezolv din dramele interioare proprii, sa ma mai vindec…

P.S. Pentru cei care au considerat ca “toate posturile sunt triste” de pe blogul meu: ASTA NU E TRIST, e realist, poate ca are un pic din “filozofia cozonacului”, dar e de la mine din suflet!!

Nevroza…

La fel…Aceeasi senzatie ca in dimineatza aceea… Ca e nevoie doar sa rosteasca fraza magica si totul se naruie…Asa, ca la o papadie, cand sufli peste puful ei usor…Si e atat de simplu si pare atat de greu in ochii altora…

“Poate ma apropii de criza de 30 de ani, cine stie?” se gandeste de fiecare data cand o apuca ganduri din astea! Poate se alinta.Poate nu.Poate e chiar nefericita. Poate nu. Nu, nefericita nu e, daca ar fi sa se ia dupa “ce are”…

De atatea ori a judecat pe altii pentru lasitatea lor, ii judeca si, in acelasi timp, isi dadea seama ca si ea este la fel, poate mai lasa, pentru ca nici macar curajul sa recunoasca nu il avea!! II era frica sa incerce ceva nou, mai ales stiind ca alegerile facute de ea, nu de Destin, erau mereu proaste! Inca ii este frica de asta! Intotdeauna se poate si mai rau…Desi nu e rau nici acum… Uneori e trist, uneori e revoltator, uneori e compromis, uneori….Uneori! De ajuns sa lasi totul si sa pleci sau prea putin???

Deseori e bine, e cald, e amuzant, e provocator, e incantator….

Conteaza numarul lucrurilor bune sau intensitatea celor proaste??

In general, desigur, nu avea de ce sa se planga…Dar nimeni nu putea (sau poate da, dar nu-si dadea ea seama) intelege ce se intampla inauntrul ei…cateodata…cand ii venea sa planga ore in sir, cu sughituri, pana la sufocare, sau cand ar fi vrut sa plece, macar o saptamana, departe de ceea ce insemna viata ei, sau cand nu ar fi vrut sa vorbeasca sau cand ar fi trantit totul din jur din cauza acelei nelinisti care o epuiza…. Dar mereu se gandea ca ii raneste pe cei din jur daca da curs acestor porniri eliberatoare!! Nu-i ranea pe toti, si-a dat seama de asta cand a primit un raspuns atat de dureros la un suspin care pur si simplu s-a rostogolit afara din suflet : “Am ajuns sa nu imi mai pese…”!

Cum sa explice ce se intampla?? Nu era nefericita, era doar dezamagita ca era nevoita, a cata oara, sa se multumesca! De fapt, ii era ciuda ca nu avea curajul sa ceara!

Sau poate era nefericita….Sau se alinta, cum sa fii nefericit in situatia ei??? Ce-ar spune cei care o cunosc?

“Bine, sunt fericita, nici nu are rost sa va mai bateti capul cu asta!”.

“Nu poti sa te plangi ca esti nefericit daca tu nu faci nimic pentru asta si stii ca esti prea las, prea sarac, prea sensibil, pentru a SCHIMBA CEVA!!”

Ii venea sa planga…Si azi, si ieri si saptamana trecuta…

Nevroza, probabil. Cateva vitamine si se va rezolva.Trecator.A trecut de atatea ori, va trece si acum.Alte ganduri aiurea.

Ar trebui sa gatesc azi sau sa las pe maine? Da…pot lasa pe maine, doar nici nu am asa multe de facut, baia am rezolvat-o ieri! Si ce sa gatesc? Vad eu, intai sa ma uit in frigider sa vad ce resurse am…Poate fac prajitura daca am vreme! Stai ca uite, acum trebuie sa introduc astea in calculator , e sfarsit de luna…Sunt numai 3, e ok, nu am asa mult! ….

Hmmmm….nu e destul de interesant…

…mi-am dat seama, blogul asta!! De fapt nu de aia l-am creat: ca sa il citeasca cineva si sa ma laude!!! Da’ nici nu ma critica nimeni…Hmmm…”Nu conteaza ce se spune despre tine, important e sa fii in centrul atentiei!” zice un dicton! Pai da! Dar daca, in momentul in care am avut si eu una, alta, pe suflet ( DAR NU A FUNCTIONAT NU STIU CE la site, la conexiunea de net de la serviciu sau, ma rog, ceva ce ma depaseste oricum) as fi scris despre ce simt…poate poate cineva ar fi citit si, cine stie? Poate s-ar fi recunoscut printre randuri… Si nici eu, nici cei care ar fi citit, nu ne-am mai fi simtit asa singuri!

Dar, va este limepde ca lumina zilei de iunie ca…acum sunt bine dispusa, nu ma apasa nimic in mod evident, nu am nici o framantare interioara … As indrazni sa afirm ca nu numai ca nu am framantari, dar m-a cuprins o stare de plafonare extraordinar de gustoasa, cand doar o telenovela la care sa ma uit fara sa gandesc si o revista cu stiri mondene m-ar putea duce intr-o stare de calm vecina cu “nirvana”! O nirvana de gospodina, da’ nirvana, dom’le!

Incerc din rasputeri sa imi aduc aminte de momentele in care am vrut tare mult sa scriu, sa ma descarc, sa ma lupt cu mine insami, sa ma cert, sa ma alint, sa ma ranesc si apoi sa imi ling ranile…. Dar nu… Instinctul meu de conservare pentru care am luptat atata de mult, pentru care am tinut sedinte-monolog zile, luni, ani…a iesit la inaintare! Acum nu pot afisa decat un zambet ingrozitor de tamp, desi nu ma bucura nimic in mod special, am un vid interior absolut, nu sunt nici trista (multumesc lui Dumnezeu), nici fericita, nici curioasa, nici intrigata, nimic…Parca as fi sedata…

Poate doar nelinistea aceea permanenta, difuza, pe care o port cu mine de ceva timp…

Revin cu chestii mai interesante…Sper….

“Numai cine nu are credinta indeajuns, se teme!” Uite, asta ar trebui sa invete toata lumea!

Asta ca sa nu zic ca am irosit timpul asta de stat pe blog degeaba!